Avem nevoie de un rege tehnocrat

Este 10 mai Ziua Regalităţii. Ocazie cu care aş vrea să readuc în discuţie un preşedinte, care cu revista Historia în mână, i-a spus Regelui Mihai la tv că a fost “slugă la ruşi”. Spre deosebire de el, care se zbătea să nu lase ţara pe mâna comuniştilor şi se lupta cu ruşii.

Este vorba, v-aţi dat seama, de Traian Băsescu, care ancora păgubos anticipaţiile românilor. Regele a abdicat ca să evite o baie de sânge. Fiindcă şi-a dat seama că nu are şanse de izbândă. Deşi i-a fost extrem de greu să lase ceea ce a clădit familia sa, care a realizat mai multe reforme structurale decât toţi conducătorii dinainte şi după regalitate.

În vreme ce Băsescu, din postura de preşedinte-jucător, s-a rezumat să vorbească de restructurare. S-a lăudat cu iniţiativele neinspirate ale Cabinetului Boc, care, ca un bun guvern de dreapta, a majorat CAS, TVA, taxele pe proprietate şi a tăiat salariile bugetarilor, măsură ce s-a propagat şi în mediul privat, pentru ca România să aibă unul dintre cele mari procentaje ale creditelor neperformante din UE.

Reiterez, Băsescu – un preşedinte potrivit pentru o republică precum cea de la Ploieşti, născută din, prin şi pentru popor după cum scria Caragiale în nuvela Boborul – a acuzat de laşitate un monarh înţelept, care prin plecarea sa a evitat un carnagiu. Ca dovadă, monarhiile n-au rezistat în niciuna dintre ţările pe unde a trecut Armata Roşie. Ba “virusul” s-a răspândit până în Grecia şi Italia.

Dar să ne întoarcem la însemnătatatea momentului. În România capitalistă pe 10 mai se celebra ziua naţională: la 10 Mai 1866, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen depunea jurământul în faţa Parlamentului, la 10 Mai 1877 principele Carol proclama Independenţa României, iar la 10 mai 1881 Carol I devenea primul rege al ţării. Comuniştii au mutat însă sărbătorirea independenţei pe 9 mai şi au şters regalitatea din cărţile de istorie. Chiar dacă “monarhia e cam toată cartea de istorie a României”, după cum spunea istoricul şi liderul politic Crin Antonescu.

Din păcate, din ianuarie 2012, de când s-a scandat la Universitate “Monarhia salvează România” nu prea s-a mai auzit nimic de regalitate ca soluţie. Deşi pentru ca politicienii să nu mai fure cât nu putem produce – după cum reclama strada tot în ianuarie 2012 – e bine să nu mai aibă nicio legătură cu banii publici. Bineînţeles că banii trebuie administraţi, dar pentru asta e suficientă angajarea unor guvernanţi cu contract. Din nefericire, un guvern de tehnocraţi nu poate deveni funcţional dacă politicienii îi refuză un cadru legal adecvat pe motiv că le lezează interesele. Şi atunci singura autoritate morală ce poate permite unui cabinet de tehnicieni să-şi respecte contractul, indiferent dacă deranjează partidele, e regele.

Încă un motiv pentru care România are nevoie de instituţia monarhică e traseismul politic. Aleşii se regrupează sub o anumită “umbrelă” imediat după scrutin, ceea ce distorsionează dorinţa electoratului şi invalidează, practic, actul democratic. La vot uninominal s-a ajuns ca urmare a creşterii puterii baronilor locali care au oferit sume din ce în ce mai mari pentru obţinerea unui scaun de parlamentar, însă, în acelaşi timp, s-a alterat grav calitatea Legislativului. Într-un asemenea context, regele vine şi dizolvă Parlamentul ori de câte ori e necesar. Poate cineva să-şi mai cumpere postul?! Principala deosebire dintre un rege şi un preşedinte ales e că cel de al doilea nu poate să reziste dacă nu împarte privilegii unor “sponsori” care l-au adus la putere, pe când monarhii n-au cum să-şi păstreze credibilitatea dacă îşi pierd echidistanţa.

Arhimede spunea – fără să precizeze dacă e definit logic sau fizic  – “daţi-mi un punct de sprijin şi răstorn Pământul”, dar, în România e atât de multă imoralitate încât schimbarea nu se poate produce decât cu ajutorul unui element de susţinere din exterior: monarhia. E singura autoritate ce poate face Parlamentul să funcţioneze pe bază de luptă de idei şi nu de interese de grup.