Capitalismul și concurența produc artă, socialismul corporatist – doar topuri

Arta autentică se produce în două tipuri de societăți: în cele libere și în cele fățiș autoritare-totalitare. În ziua de azi, însă, nu trăim în nici unul din acestea două, ci într-un soi de minunată lume nouă a lui Huxley, în care cetățenii își iubesc condiția aservită, îi găsesc toate justificările raționale și o confundă cu libertatea însăși.

Așa că, aparent, arta sub toate formele ei înflorește, nu există îngrădiri manifeste, iar banii curg de peste tot, inclusiv de la stat. Ceea ce rezultă, însă, este ceva edulcorat, fără substanță și savoare. Până și manifestările artistice aparent cele mai radicale și protestatare sunt de fapt forme de acomodare la sistem.

Astfel că, pentru lucruri cu adevărat valoroase și de substanță, suntem nevoiți să ne întoarcem în trecut. Să trăim chiar într-o oarecare măsură în trecut, ceva deloc recomandat de psihologia motivațională, care ne obligă să privim doar înainte.

Către trecut au fost obligați, se pare, să privească și membrii Academiei Suedeze, care i-au acordat premiul Nobel pentru literatură lui Bob Dylan. Validându-i, astfel, definitiv consacrarea ca moment esențial al istoriei culturii secolului XX și nu doar ca mare vedetă pop-rock.

Iar prin reacția sa, artistul și-a respectat perfect brandul: a sfidat într-o oarecare măsură autoritatea Academiei, amânând mult răspunsul la decernarea premiului, însă a dat totodată dovadă de un profesionalism fără cusur neanulându-și angajamente asumate anterior de dragul participării la ceremonia Nobel.

Întreaga întâmplare nu poate să nu mă facă nostalgic. Muzica nu poate fi altfel decât societatea care o generează. Iar din acest punct de vedere, risc să afirm că muzica a involuat din anii 60 încoace în aceeași măsură și în același fel în care a involuat și libertatea.

America acelor ani era, încă, în bună măsură, o societate liberă, chiar dacă se distingeau deja limpede germenii viitoarei etatizări și corporatizări, inclusiv sub aspectul militarizării. Iar muzica era parte a contraculturii care încerca să se opună acestor forme de involuție a libertății, în pofida retoricii hippie, de multe ori socialistă și new age.

Pentru că oricât de socialiști și anticapitaliști se afișau sau chiar se credeau muzicienii mai mici sau mai mari ai acelei epoci, carierele lor manifestă esența unui capitalism mult mai pur și mai autentic decât cel al zilei de azi, în care barierele legislative și reglementările de tot felul impuse de stat, inclusiv cele legate de “drepturi de proprietate intelectuală”, îi feresc pe artiștii și afaceriștii consacrați de concurența noilor veniți și de faliment.

În anii 60 era mult mai ușor să ajungi în vârf și, în egală măsură, să te prăbușești de acolo. Artiștii erau, în același timp, mult mai liberi și mult mai puțin protejați față de evoluțiile pieței și de capriciile publicului.

Se putea vorbi de „mobilitate socială”, care valida existența unui capitalist sănătos.  Principiul activ al acestei mobilităţi, după sociologul şi economistul italian Vilfredo Pareto este circulaţia elitelor. Întotdeauna există în vârful scării sociale persoane care sunt bogate şi importante, dar ele – aceste elite – sunt mereu altele. Spre deosebire de feudalism și socialism, care păstrează privilegiile prin moştenire.

Observăm cum în 50 de ani societatea – care tânjea după libertate în urmă cu jumătate de secol – a început să aibă în centrul preocupărilor violenţa şi răzbunarea, ce trădează o scădere a nivelului educaţional, în directă legătură cu un conţinut cultural mai scăzut.