Cum a pus capăt Regina Elisabeta a Marii Britanii relaxării cantitative

Pe vremuri, banii circulau sub formă de lingouri şi monede din aur. Însă, pentru a-i păstra în siguranţă oamenii au inventat nişte hârtii care să ateste proprietatea asupra banilor de aur, aşa cum existau şi certificatele asupra acţiunilor.

Aşa au apărut nişte titluri de proprietate (creanţe) asupra unor cantităţi specificate de aur, depozitate la instituţii specializate (bănci). Şi coexistenţa monedei cu valoarea intrinsecă (aur) şi a substitutelor monetare (bilete de bancă) nu afecta nici oferta totală de bani (pentru fiecare hârtie introdusă în circulaţie era retrasă /depozitată o cantitate echivalentă de aur), nici venitul şi distribuţia interpersonală a avuţiei.

Dar, la un moment dat,  pe piaţă ajung să circule doar titlurile de proprietate (bancnotele), fără proprietate (aurul). O cantitate de titluri aflată la discreţia băncii centrale, care după ce emite bancnotele şi reduce raritatea bunurilor deţinute, le dă băncilor comerciale să le plaseze. Chiar dacă emiterea mai multor bancnote şi oferirea cu împrumut a acestor bani nu-i face pe oameni mai bogaţi. Fiindcă funcţia originară a banilor e cea de efectuare a schimburilor.

Din păcate însă, am început cu sfârşitul. Am ajuns deja la relaxarea cantitativă (quantitative easing – QE) când trebuia să amintesc cu lux de amănunte de „tocirea” şi „uşurarea” monedelor de aur.  Henric al VIII — lea a fost un rege controversat nu doar fiindcă a separat Anglia de religia catolică, ca să se mai însoare încă o dată, ci şi fiindcă a uşurat lira sterlină, pentru a-şi umple vistieria golită.

Şi el n-a fost primul care a procedat astfel. Împăratul roman Antoninus Caracalla a emis antoninianul, monedă cu curs forţat, care valora cu mult sub valoarea declarată.

Deci romanii sau englezii, deoarece nu puteau să tipărească bani, deteriorau greutatea şi compoziţia monedei, iar acest sistem inflaţionar era cu mult inferior celui actual, care – prin mijlocirea tiparniţei moderne – poate dis­truge valoarea monedei fără dificultate.

Atunci când suveranul constata că nu mai avea nimic în vistierie şi nu mai putea impune un impozit explicit, apela la impozitul implicit numit inflaţie, pe care o “producea” cu ajutorul cunoscutului truc de înnoire a monedelor. Se băteau altele, dar care conţineau o cantitate mai redusă de metal preţios.

Vistieria monarhului se umplea astfel cu aurul sustras. Lira era proclamată tot liră, dar, de fapt, cântărea mai puţin. Cei care păstrau vechile monede constatau că cele noi sunt mai uşoare.

Concluzia logică decurgea de la sine, moneda veche era mai „bună” şi trebuia păstrată, moneda noua era „rea” şi folosită în efectuarea plăţilor. Şi în circulaţie rămâneau banii uşori, cei grei se tezaurizau.

Sigur că lucrurile putea decurge şi în alt fel. Nu era nevoie de furtul direct al suveranului. Monedele puteau fi pilite de negustori şi populaţie. Cele mai puţin tocite pe margini, ce conţineau o cantitate mai mare de aur, erau păstrate. Iar piesele din aur care făcuseră cel mai mult obiectul abuzurilor continuau să circule.

Legea potrivit căreia banii răi îi scot pe cei buni de pe piaţă poartă numele lui Gresham, consilierul financiar al reginei Elisabeta I.

Ea a decis ca economia şi finanţele regatului să redevină stabile şi moneda să se bucure din nou de încredere, şi a hotărât să emită monede noi.

Gresham i-a explicat reginei că dacă noua monedă are aceeaşi greutate cu cea veche, lucrurile se complică. Vechea monedă era un „ban rău”, iar cea nouă un „ban bun”, care ar fi fost tezaurizat şi pe piaţă ar fi circulat tot vechile piese.

Soluţia lui Gresham era ca noua monedă să fie mai uşoară decât prima pentru a rămâne în circulaţie.

Regina a respins însă sugestia consilierului său financiar, deoarece nu a dorit să meargă pe calea frauduloasă a tatălui său Henric al VIII – lea.

Dar asta nu înseamnă că n-a ţinut cont de Legea lui Gresham. Elisabeta I a hotărât ca moneda veche să fie colectată cu forţa, sub ameninţarea pedepsei capitale, adusă la monetărie şi rebătută.

Regina Elisabeta I a rămas în istoria banilor, pentru că între 1601 şi 1931 lira de aur nu a mai suferit nicio reducere a greutăţii, stabilitatea monedei permiţându-i Regatului Unit o dezvoltare fără precedent, ce i-a oferit posibilitatea să devină prima putere comercială a lumii.

În momentul de faţă traversăm o perioadă similară cu cea din timpul domniei lui Henric al VIII – lea, capul de afiş al aberaţiilor financiare fiind ţinut de QE şi de dobânzile negative. Abuzurile induc neîncredere în monedele emise de principalele bănci centrale, în condiţiile în care cei care muncesc, realizează venituri în pas cu productivitatea, şi economisesc, se simt traşi pe sfoară.

Ce se întâmplă, însă? Preţul aurului refuză să scadă sub 1.200 de dolari, sugerând că am trăit vremuri în care metalul galben a fost luat in leasing pentru a se emite în contrapartida sa bani?

De fapt – ca s-o spunem pe şleau – aurul nu se scumpeşte, ci îşi păstrează valoarea. Cei care se înmulţesc şi se ieftinesc sunt banii, ceea ce generează neîncredere la nivelul celor ce câştigă salarii în concordanţă cu productivitatea şi-i afectează în raritatea bunurilor pe care le deţin. Dar dacă preţul celorlalte etaloane marfă, în afară de aur – petrol, cupru, cafea – merge în jos, şi se raportează din ce în ce mai mult la cererea şi oferta din economia reală, şi nu la cea financiară, lucrurile par ca încep să se înscrie pe făgaşul firesc.

Mai lipseşte doar regina Elisabeta I, care să inducă monedei stabilitate şi încredere pe termen lung.