De ce seamănă doar aparent marile crize?

La începuturile ei, criza actuală a fost băgată în aceeași oală cu cea din anii ’30. Între timp s-a ajuns însă la concluzia că marea depresiune interbelică a fost una de supraproducție, în timp ce cea actuală are legătură cu supraîndatorarea și corupția clasei politice, ceea ce a generat datoriile foarte mari ale statelor, pe care încearcă acum să le “spele” într-un fel relaxarea cantitativă (quantitative easing – QE) a băncilor centrale, cu hazard moral și selecție adversă pe post de efecte secundare.

Da, dar între criza dintre cele două războaie mondiale și cea din prezent există totuși o linie comună evidentă. În ambele cazuri, politicile statelor au indus stimulente perverse, ce au decuplat oferta de cererea reală. Fapt, care se manifestă în momentul de faţă sub forma supraîndatorării, iar, în trecut, s-a văzut sub cea a supraproducției.

Și cu acest prilej se poate observa, fără prea mare dificultate, care sunt victimele crizei: băncile, sectorul construcțiilor sau hi-tech-urile. Spre deosebire de ramurile defensive, precum industria alimentară, a băuturilor sau farmaceuticele, care stau bine. Iată un motiv serios pentru care băncile trebuie să revină la funcția lor de bază, așa cum se întâmpla în interbelic, finanțarea comerțului. Cu o ultimă precizare menită să reitereze că nu s-a văzut acelaşi lucru ca în anii ’30 ca urmare a „griji” QE de a muta povara supraproducţiei pe umerii populaţiei, prin intermediul supraîndatorării.

Aşadar, rolul sistemului bancar este acela de a oferi capital de lucru întreprinzătorilor, nu de a finanţa portofolii de active imobiliare. Băncile trebuie doar să origineze creditele ipotecare, nu să le poarte pe balance sheets până la rambursarea completă.

Altfel spus, e nevoie ca ele să-și securitizeze portofoliile de credite, în primul rând pe cele ipotecare, iar în baza acestora să emită obligațiuni garantate cu active (covered bonds), care să fie listate pe Bursă și cumpărate de investitorii instituționali, inclusiv de fondurile de pensii private. În acest fel, băncile și-ar elibera destul de repede bilanțurile de riscul reprezentat de aceste credite, iar banii deponenților ar fi mult mai în siguranță, departe de un bail-in.

Ca să nu mai spun că, în acest fel, băncile n-ar mai suferi de actualul mismatch între maturitatea activelor și cea a pasivelor și ar putea contribui la finanțarea economiei reale, prin deblocare de resurse.

Dacă nu credeți că aceasta e problema, haideți să-i dăm cuvântul lui Nassim Nicholas Taleb. Marele economist consideră că ecologia financiară s-a umflat, dând naștere unor structuri birocratice gigantice și incetuoase, când cade una, cad toate. Marile bănci au ajuns nişte entităţi extrem de fragile, vulnerabile, atât la tensiuni provenite din exterior, cât şi la erorile şi fraudele propriilor angajaţi. Un act fraudulos are toate şansele să treacă neobservat pe lanţul decizional, devreme ce nici una dintre verigile acestui lanţ nu stă să reflecteze asupra ei, ci o execută sau o pasează mai departe aproape mecanic.

Cât de departe suntem de conceptul de bancă de cartier ce finanțează business-ul de bază! Și când zic asta mă gândesc că băncile românești fac ce fac și tind să se apuce tot de tipul de finanţare scump unde au eşuat, în loc să ofere capital de lucru, pe termen scurt, pentru comerţ. Ele vor să crediteze imobilele, când au posibilitatea să finanţeze volume mari de mărfuri, care să fie oferite pieţei la preţuri mici, mai ales că scăderea TVA face să circule mai repede banii.

Dacă nu au înțeles poate că e bine să le explicăm încă o dată. Un astfel de business este posibil când e stabil mediul economic. Dar, la noi, există încă multă neîncredere. Mai întâi, e necesar ca economia să crească sustenabil, iar acest lucru se poate obţine finanţând capitalul de lucru, şi abia apoi, după obţinerea stabilităţii, vine momentul acordării unor credite pe termen lung. Fiindcă actualmente nu există o garanţie că se îmbunătăţeşte serviciul datoriei ca urmare a alungirii maturităţii.

Probabil că în această chestiune a avut, din nou, o contribuţie “inovatoare” marketingul, care a spus că dobânzile sunt mici, pot crește scadențele şi, eventual, pot fi prinşi în plasă şi cei care nu sunt încă supraîndatoraţi, tinerii. Deși, în momentul de faţă, nu poţi să iei în calcul un orizont de timp de 20 de ani, nici măcar unul de 5.

Marketingul bancar mai are puțin și va veni cu marea “găselniță” a unor credite pentru chirii!