De ce sunt keynesienii mai răi decât Keynes?

“Acum suntem toți keynesieni” – asta se știe de dinainte de marea criză mondială declanșată în 2007-2008. Keynesianismul este fundamentul însuși al sistemului economic mondial. Nu există nimic mai mainsteam în economie, chiar dacă mulți decidenți de politici publice refuză să pronunțe numele lui John Maynard Keynes, iar destui, poate, nici n-au auzit de el.

Asta nu face decât să-i dea dreptate postum lui Keynes, care spunea că “Oamenii pragmatici, care cred despre ei înșiși că nu se află sub nici o influență intelectuală, sunt de obicei sclavii unui economist decedat. Nebunii de la putere, care aud voci în aer, își distilează demența de la vreun scribălău academic de acum câțiva ani”.

Și problema este că învățăceii au tendința de a-și depăși gurul.

Esența teoriei keynesiene este că statul trebuie să intervină prin măsuri fiscale de stimulare atunci când consumul și investițiile private pierd din vigoare și nu mai pot susține creșterea economică. Însă viziunea lui Keynes era strict anticiclică. Astfel, potrivit schemei sale de gândire, statele trebuie să acumuleze excedente fiscale în anii de avânt economic, pe care să le cheltuiască doar la nevoie, atunci când economiile decelerează și apar riscuri de criză și chiar recesiune.

Contrar opiniei comune contemporane, Keynes nu a fost câtuși de puțin un partizan al deficitelor bugetare, ci dimpotrivă. Mai mult, s-a opus și susținerii acestor deficite prin măsuri de relaxare și stimulare monetară, pe care le caracteriza corect ca având efecte inflaționiste.

Ce-au făcut discipolii săi cu învățătura maestrului? Cum se întâmplă de multe ori, au falsificat-o din temelii. Intervenția fiscală a statului în economie, cu pretenții de stimulare, a fost transformată din măsură excepțională recomandată în situații speciale în politică permanentă a guvernelor. Deficitele bugetare au devenit tolerabile și în anii de creștere economică, mai întâi în limita unui prag impus arbitrar – de 3% din PIB – apoi “după nevoi”.

În plus, stimularea monerară, prin relaxare cantitativă și achiziția datoriei publice guvernamentale de către banca centrală, a fost de asemenea transformată în rutină. Practic, economia a fost trecută permanent pe perfuzii etatiste, ca un pacient fără perspective de externare, precum cei de la sanatoriul Davos din capodopera lui Thomas Mann “Muntele vrăjit”.

Un bun exemplu românesc în această privință este programul Prima Casă. Implementat la început ca măsură temporară pentru stoparea prăbușirii pieței imobiliare, cu beneficii sperate destinate celor cu venituri mici, a devenit oxigenul însuși al acesteia și al creditării ipotecare, iar orice discuție despre posibilitatea teoretică a stopării lui este întâmpinată cu spaimă și revoltă.

Astfel, keynesianismul originar, cel al lui John Maynard Keynes, a devenit de nerecunoscut. Probabil că baronul economist ar fi profund revoltat dacă ar putea vedea ce au făcut discipolii săi.