Evoluția creditării arată că n-am ieșit din criză

Observam la un moment dat, amuzat, că România a intrat în criză o dată și a ieșit de 3-4 ori, dacă ne raportăm la declarațiile politicienilor. De fapt, în politică poți să minți și să promiți  fără să ți se întâmple nimic. Iar din criză n-am prea ieșit din moment ce băncile continuă să-și plaseze banii “defensiv” în instrumentele statului și nu se cumpără bunuri de folosință îndelungată noi.

Cea mai mai mare parte a finanțărilor acordate (21%) sunt creanțe asupra sectorului guvernamental – așa cum notează un articol bun scris în Ziarul Financiar – iar pe locul al doilea vin creditele în lei acordate populației (20,7%) că tot am văzut “exuberanța” de la creditul de consum întreruptă de normele de creditare și facilitățile acordate la carduri “trădate” de evoluția masei monetare în sens restrâns.

Cu alte cuvinte – așa cum remarcam de mai multă vreme – deși companiile generează un raport cost – beneficiu mai bun, împrumuturile vizează tot populația. Creditele retail în lei și valută reprezintă 27,6% din totalul activelor bancare, în timp ce acelea pentru companii doar 23%.

O explicație este aceea că de trei decenii se exersează restructurarea populației în locul economiei și de aceea sunt preferate la finanțare componenta mai sănătoasă (persoanele fizice) și cea care nu poate da faliment (statul).

Da, numai că, în anul precriză 2008, expunerea față de sectorul guvernemantal era de 5%, nu de 20% ca acum. Asta ar arată, ca să reiterez, că “boom”-ul a fost doar o extensie de lichiditate înglobată în active, nu a activității productive. Motiv pentru care mărirea accelerată a PIB, colateralizată cu active imobiliare, ar trebui căutată în sistemul bancar cu neperformanța aferentă. În acest context se poate spune, la fel ca în cazul veniturilor fiscale, că atunci când se raportează intermedierea financiară la PIB, o problemă poate fi nu doar creditul , ci și PIB-ul “umflat”. În același timp însă nu avem cum să nu discutăm de deficiențe antreprenoriale. Se poate vorbi de faptul că  mediul economic este atât de ostil încât managerii nu prea pot ieşi pe plus dacă pun la lucru banii împrumutați, dar și că România nu de bani are nevoie, ci de antreprenori care să ducă proiectele până la capăt, după cum sublinia guvernatorul BNR, Mugur Isărescu.

Punând lucrurile cap la cap, poziția statului la nivelul finanțării vădește că din cât de puțin capitalism aveam rămânem cu și mai puțin, ceea ce e doar o consecință a riscului de avea o economie cu bugetul “la centru”.

Cadrul fiscal românesc taxează permanent potențialul de dezvoltare, capitalul, în loc ca acesta să fie pus la treabă și să fie impozitat ceea ce produce. Din acest motiv, al decapitalizării continue cu taxe, se observă că după anii cu creștere semnificativă economia respiră greu. Și în măsura în care accizele sunt mari, întreprinderile mici și mijlocii se găsesc în imposibilitatea de a concura corporaţiile supracapitalizate.

Ajunși la acest punct merită reiterat de ce se verifică legea lui Murphy potrivit căreia un elefant e un șoarece construit după indicațiile guvernului. Se vede asta fiindcă indicațiile se raportează strict la factori politici și rezultă o structură încărcată cu mult personal neproductiv.

Iar mai grav este că elefanții nu aparțin doar statului, ci și sectorului privat. Cum au apărut ei? Ca urmare a negocierilor guvernamentale, ceea ce face să poarte aceeași lipsă de eficiență.

E limpede că atunci când guvernul participă la ceva transmite ineficiența venită din presiunea politică. Deoarece politicul caută să dețină controlul în detrimentul oricărei alte funcții. Din acest motiv, în economia României se văd furnizori de utilități și retaileri mari, care nu prea au nevoie de credit din piață. Furnizorii menționați chiar sunt bănci de facto în măsura în care încasează bani în avans, pe seama consumului estimat.

În situația în care România a fost împărțită între taberele conducătoare e un loc dominat de oligopoluri. Sigur că mai există companii mici, însă cele eficiente nu-şi îndreaptă atenţia asupra pieței autohtone. Actorii mari ce acționează pe piața internă, fie nu adaugă valoare, fie n-o redistribuie. Și atunci se administrează sărăcia, finanțată dintr-o datorie publică care s-a triplat în două cincinale – conform datelor din articolul ZF – în loc să se creeze bogăție, cu ajutorul piețelor.

Înainte de publicarea în presă a datelor privind expunerea sistemului financiar pe sectorul guvernamental, ultimele informații privind indicatorii monetari evidențiau o creștere a depozitelor bancare datorată agenților economici. Este bizar să manifeste companiile o înclinaţie spre economisire  mai pregnantă decât persoanele fizice. Firesc ar fi ca populația să acumuleze resurse, companiile să se împrumute prin intermediul băncilor, dar cum se întâmplă exact pe dos înseamnă că nu prea e mult business de făcut în România, dar nici antreprenorii nu se pricep să-l facă.

De aici nu se poate trage însă concluzia că e nevoie de noi reglementări, care să îndrepte chestiunea, ci de mai mult capitalism și piețe.

Soluția nu-i să crească salariile în paralel cu mărirea taxelor și deficitelor, care, înseamnă pierdere, ci concomitent cu scăderea poverii fiscale, excedent bugetar și întărirea rolului piețelor.

Dar haideţi să detaliem mai mult problematica repunând pe tapet relația exporturi + economisire + taxe = importuri + investiții + cheltuieli publice. În mod firesc, exporturile ar trebui să se echilibreze cu importurile, economisirile cu investiţiile şi taxele cu cheltuielile bugetare.

Dacă însă balanţa export – import este dezechilibrată e nevoie să fie compensată fie prin scăderea cheltuielilor fiscale, fie prin creșterea altor elemente, precum economisirea sau taxele.

Din nefericire, populația e supraîndatorată, n-are cum să facă economii, iar impozitarea ar înghesui-o mai mult.

Sigur că poți să atragi o cantitate mai mare de fonduri europene, dar există riscul ca ele să nu fie bine canalizate. De aceea, ajungem la ultimul factor al relației, investițiile, pe care dacă-l asociem cu celălalt element viabil, reducerea cheltuielilor publice, rezultă că avem nevoie de un stat mai mic.

Cu mai puțin stat în economie se creează un mediu de business propice să atragă investiții străine directe și se dezvoltă piețe ce absorb venitul disponibil al populației și formarea brută de capital a companiilor. Pe când, în acest moment, cu o economie cu bugetul statului în centru, banii absorbiţi prin taxe nu reuşesc să genereze o creştere economică reală, ce aduce bunăstare, nu deficite!

Dar pentru a veni investițiile sunt necesare modificări legislative în planul taxării și instituționale în zona piețelor. Pentru că, în prezent, avem un sistem care doar dă impresia că ar exista economie de piaţă, fără să fie de fapt. De aceea orice specialist ar fi chemat din afară, cu oricât de multă competenţă, şi-o va declina. El nu poate face nimic fără schimbarea cadrului, şi pentru ca acesta să poată fi modificat în sensul eficientizării e necesar ca în procesul de vot să fie eradicat traficul informal de decizii, numit popular corupție.

Şi odată ce România va fi condusă de o clasă de persoane educate şi cu expertiză palpabilă – nu una mimată de diplome – se va putea merge spre un sistem legislativ care să permită să se obțină în acelaşi timp relaxare fiscală şi micșorarea statului.