Evoluţia culturii economice a populaţiei impune limitarea controlul politicului asupra politicii monetare şi a deficitului fiscal 

Profesorul Anthony Patrick Minford a fost unul dintre strategii guvernului Thatcher, cel care a implementat, poate, cele mai drastice reforme din istoria Marii Britanii. El susţine că în ţările în care populaţia nu este conştientă de consecinţele inflaţiei sunt exercitate presiuni sociale asupra politicienilor pentru reducerea dobânzilor şi creşterea deficitelor bugetare în vederea asigurării scăderii şomajului şi a creşterii economice. Acest lucru poate influenţa oamenii politici să pună presiune pe banca centrală şi pe ministerul finanţelor. Din păcate, asemenea politici au numai un efect temporar asupra şomajului şi creşterii economice, fiindcă efectul pe termen lung este doar o inflaţie mai ridicată.

 

În Europa Centrală şi de Est strategiile energetice sunt utilizate ca motivaţie pentru suspendarea privatizării în domeniu. Credeţi că statul poate avea un rol pozitiv în procesul de alocare a resurselor?

 

Nu. Statul nu are niciun rol în procesul de producţie deoarece aici este nevoie de eficienţă. Iar asta poate fi cel mai bine realizată de manageri care nu sunt implicaţi politic. Dacă ar exista totuşi un temei strategic pentru implicarea statului în producţie, acesta ar trebui să facă obiectul unei dezbateri publice. De asemenea, restricţiile ar trebui impuse transparent sectorului privat.

Aşa s-a întâmplat când s-a privatizat sectorul industrial din Marea Britanie. De exemplu, în privatizarea sectorului energetic s-a creat un sistem prin care se contracta în avans producţia de energie. S-a pornit de la premisa că firmele producătoare vor semna suficiente contracte pentru a asigura o ofertă adecvată de energie pentru întreaga cerere anticipată. Această premisă s-a dovedit corectă şi astfel nu a mai fost nevoie de intervenţia statului pentru asigurarea capacităţilor de producţie adecvate.

Creşterea substanţială în eficienţă realizată de companiile privatizate a fost posibilă prin absenţa intervenţiei statului. Asta fiindcă atunci când politicienii au puterea de a interveni managerii petrec foarte mult timp protejându-se de jocurile politicianiste. Acest fenomen reduce calitatea deciziilor antreprenoriale.

 

Standard & Poor’s a declarat că nu vede în clasa politică românească niciun politician cu viziune. Cât de importantă este o asemenea persoană pentru implementarea reformelor?

 

 E nevoie de viziune. Aceasta trebuie înţeleasă în sensul unui set de obiective şi instrumente cu ajutorul cărora oamenii sunt convinşi să adere şi să pună în practică respectiva concepţie. Mai departe este nevoie de un conducător. O persoană sau un grup care pot să pună în aplicare aceste obiective şi să-i convingă pe ceilalţi să-i urmeze. O singură persoană nu este suficientă. Ai nevoie de idei, conjunctură şi o echipă care să conducă şi să implementeze programul agreat. În Marea Britanie, de exemplu, ideile au fost rezultatul unei gândiri bazate pe economia de piaţă promovată de instituţii precum Institute of Economic Affairs, conjunctura a fost legată de criza provocată de performanţele dezamăgitoare ale economiei britanice, echipa a fost formată din curentul reformator al Partidului Conservator, care i-a inclus pe Sir Keith Joseph, Margaret Thatcher şi Sir Geoffrey Howe. Bineînţeles că Margaret Thatcher a devenit liderul acestui grup, dar în spatele ei se afla o echipă puternică.

 

Se poate reduce inflaţia pe termen lung într-o economie în care statul deţine un rol important? În România, de exemplu, preţurile administrate au o pondere de 22,8% în coşul mediu de consum.

 

Preţurile administrate creează pe termen scurt distorsiuni ale preţurilor relative, deoarece ele reprezintă în mod indirect impozite şi subvenţii. Însă inflaţia este controlată de politica monetară. Mecanismul este reprezentat de presiunea cererii generale asupra ofertei existente, dar şi de aşteptările politicii monetare, care condiţionează anticipaţiile inflaţioniste ale celor care stabilesc preţurile şi salariile.

Cu siguranţă că se poate pune întrebarea dacă un grup mare de preţuri controlat de politicieni poate influenţa inflaţia, dar acest lucru este controversat, fiindcă inflaţia reprezintă media mai multor preţuri. Deci este adevărat că anumite creşteri de preţuri datorate politicienilor pot avea un efect temporar asupra inflaţiei, însă acest efect dispare după câteva luni. Motivul este că totalul cheltuielilor populaţiei este controlat de politica monetară şi, dat fiind faptul că există o capacitate de producţie dată, creşterea preţurilor nu va dura decât până în momentul în care oferta va egala cererea.

În concluzie, dacă un anumit set de preţuri creşte mai repede, celelalte preţuri vor creşte mai încet, pentru că totalul cheltuielilor controlează preţurile medii pentru a echilibra cererea şi oferta. Pe termen lung, echilibrul va fi atins, în ciuda acestor efecte temporare.

 

Cum comentaţi afirmaţia fostului preşedinte al Băncii Centrale Europene, Wim Duisenberg, potrivit căreia “tentaţia politicienilor de a recurge la măsuri monetare care să aducă rezolvări temporare pe seama afectării perspectivelor economice pe termen lung este tot timpul prezentă”?

 

În ţările în care populaţia nu este conştientă de consecinţele inflaţiei sunt exercitate presiuni sociale asupra politicienilor pentru reducerea dobânzilor şi creşterea deficitelor bugetare în vederea asigurării scăderii şomajului şi a creşterii economice. Acest lucru poate influenţa oamenii politici să pună presiune pe banca centrală şi pe ministerul finanţelor. Dar, după cum se ştie, asemenea politici au numai un efect temporar asupra şomajului şi a creşterii economice pentru că efectul pe termen lung este doar o inflaţie mai ridicată. Din fericire, astfel de politici populiste sunt mai rare în zilele noastre decât în trecut. Evoluţia culturii economice a populaţiei a impus ca în din ce în ce mai multe ţări să se creeze aranjamente instituţionale care să limiteze controlul politicului asupra politicii monetare şi a deficitului fiscal.

 

În România există convingerea că singurul mod de a finanţa infrastructura este deficitul bugetar. Există şi alte modalităţi?

 

Este foarte posibil ca infrastructura să fie dezvoltată de sectorul privat care să perceapă o taxă de utilizare. Pot exista taxe de autostradă, căi ferate private, furnizori privaţi de electricitate şi de alte utilităţi. Acest lucru a fost demonstrat de privatizările realizate de guvernul conservator din Marea Britanie. Obiectivele de interes public (cum ar fi drumurile urbane) pot fi susţinute prin subvenţii şi reglementări. Dar există o premisă absolut necesară: bunurile publice trebuie oferite de un mediu concurenţial, iar preţurile rezultate prin competiţie să egaleze pe termen lung costul marginal. Acest sistem ar trebui să le ofere cetăţenilor o infrastructură mai eficientă şi mai ieftină.

Sunt mai multe moduri prin care i se poate permite sistemului privat să investească în infrastructură. O variantă este de se lăsa un sector întreg pe mâini private şi astfel investiţiile vor fi decise direct de presiunea competiţiei. Exemple în acest sens sunt electricitatea, gazele, telecomunicaţiile, autostrăzile, căile ferate. Dacă există îngrijorări că ar putea apărea un “monopol natural”, în anumite circumstanţe se poate crea o agenţie de reglementare care să controleze orice abuz monopolist.

O altă modalitate este ca statul să rămână consumator al acestor servicii, dar să externalizeze furnizarea şi/sau menţinerea acestor servicii către sectorul privat. {i aici există câteva exemple: construcţia de spitale în cadrul unui sistem de sănătate subvenţionat de stat, construcţia de străzi şi contracte de întreţinere a unor clădiri publice. Asemenea contracte sunt cunoscute în Regatul Unit ca “iniţiative private de finanţare” prin care sectorul privat oferă anumite servicii stipulate într-un anumit contract.

Elementul esenţial este că statul are mai multe opţiuni pentru a asigura infrastructura şi serviciile şi de a implica sectorul privat în acest proces. Aceste opţiuni pornesc de la o legislaţie care stabileşte condiţiile de transparenţă în încheierea contractelor şi se termină cu o încredere totală în concurenţă şi în forţele economiei de piaţă.

 

Cum caracterizaţi dinamica economiei româneşti din ultimii ani, evoluţie care culminat cu un deficit de cont curent de peste 10% din PIB. Este un model sustenabil pe termen lung?

 

România este o economie emergentă şi e normal să aibă deficite de cont curent deoarece capitalul trebuie importat pentru a exploata potenţialul de dezvoltare. Cele mai importante repere pentru investitori sunt drepturile de proprietate bine definite şi politica monetară. Dacă statul de drept funcţionează, iar drepturile de proprietate sunt garantate, atunci capitalul va intra în ţară şi riscurile unor repatrieri vor fi reduse – deci nu va exista nicio criză de capital. Bineînţeles că, pe măsură ce oportunităţile investiţionale vor fi exploatate, intrările de capital se vor încetini, la fel şi rata de creştere economică.

În ultimii patru ani, inflaţia în România a fost în mod evident prea mare. Politica monetară poate folosi un model prin care rata de creşterea a masei monetare să fie compatibilă cu dinamica PIB ajustată cu trendurile vitezei de rotaţie a banilor ori, dacă e dificilă aplicarea primei metode din cauza vitezei de rotaţie instabile (problemă des întâlnită în economiile cu restricţii monetare reduse), atunci poate fi folosită pârghia dobânzilor. În cadrul acestui din urmă model, rata reală a dobânzii este decisă la un nivel realist, care să reflecte dobânzile internaţionale reale, iar ţinta de inflaţie împinge dobânzile de pe piaţa locală peste sau sub acest nivel “neutru” în aşa fel încât inflaţia să rămână aproape de ţintă.

 

***

 

In Central and Eastern European countries one argument against privatisations – in the energy sector – is a need for a national strategy for energy. Do you believe in the state’s capabilities and interest for an efficient use of resources?

 

No. The state has no role in production; the need is for efficiency and this is best achieved by managers free of political interference. If there is some strategic issue then it should be openly debated and placed as a transparent restriction on the private sector. In privatizing UK industries this was generally practiced. For example in privatizing electricity the government set up a market in claims on electricity through the ‘grid’ (the linked power lines) on the assumption that electricity-producing firms would buy enough claims to ensure there would be adequate supply for almost all contingencies; this has proved to be correct. Thus there was no need for state intervention to ensure adequate capacity.

The large increase in efficiency achieved by privatized firms was made possible by the absence of political interference. When politicians have the power to interfere, then managers will naturally spend much of their time protecting themselves against what politicians could do to them if there was political controversy. This lowers the quality of commercial decisions.

 

Standard & Poor’s has claimed that it cannot identify a so-called visionary individual among Romanian politicians. How important do you think is such an individual for implementing reforms?

 

There needs to be a vision in the sense of a coherent set of objectives and means of delivery around which people can be persuaded to join in action. Then there needs to be leadership: one person or a group of people who can put it into action and persuade the people to follow. Just one individual is not the point. You need a) the ideas  b) the circumstances c) the political team to lead and deliver the implied programme. In the UK for example a) was largely already created by free market thinking intermediated by key institutes like the Institute of Economic Affairs; b) was created by the crisis of poor performance of the UK; c) was supplied by the team of reforming Conservative politicians, including Sir Keith Joseph, Margaret Thatcher, and Sir Geoffrey Howe; Margaret Thatcher became the leader of course but behind her was this powerful team.

 

Do you think that inflation can be lower over the long term in an economy where the state maintains an important role? (In Romania for instance, 23% of CPI’s basket is comprised of administered prices)

 

Yes. Administered prices create distortions in relative prices since they are in effect a system of indirect taxes and subsidies. But inflation is governed by monetary policy since this controls the general level of wages and prices. The mechanism by which this happens is through the pressure of general demand on available supply and through expectations of policy which condition the inflation expectations of wage- and price-setters.

This may seem controversial because inflation is the average of many prices rising; so surely, one might argue, if one large set of such prices is manipulated by politicians, that will affect inflation? But although it is true that particular prices rises made by politicians on controlled prices can have a temporary effect on inflation, this effect disappears over a period of months. The reason is that the total spending of the population is regulated by monetary policy so that given that there is some normal capacity of the economy to produce the general level of prices is driven up by total spending until supply equals demand. So if one set of prices goes up particularly fast, then other prices will go up more slowly simply because total spending regulates average prices to equilibrate supply and demand. This equilibration takes a little time to work itself out and it is during this lag that temporary effects can occur.

 

How do you comment Mr. Duisenberg’s statement” The temptation of politicians everywhere to use monetary instruments to slave short term temporary issues is always present?”

 

In countries where the population is not aware of the consequences of inflation there are popular pressures on politicians to lower interest rates and increase budget deficits in order to reduce unemployment and raise growth. These can lead the politicians to put pressure in turn on the central bank and on the finance minister. However it is increasingly well-known among the informed public in most countries that such policies will have at most a transitory effect on unemployment and growth and a long-term effect in higher inflation; hence such popular pressures are nowadays rarer than they were. Also because of this informed view more and more countries have set up institutional arrangements to limit political control of monetary policy and budget deficits.

 

In Romania politicians from both left and right are convinced that the only way to develop a physical infrastructure is through increased government spending. Is there a better way that would be less costly for the average taxpayer?

 

It is quite possible for infrastructure to be privately provided and charged for. For example one may have toll roads; private railways; private electricity and other utilities; private airport provision. This was exemplified by the Conservative government privatisations in the UK. If there are issues of the public interest (for example roads should be subsidised to ensure they are used maximally for development), then these can be dealt with by subsidy or regulation. A reasonable working assumption however is that these goods should be provided within a competitive set-up and prices set by competition at long-run marginal cost. This system should provide taxpayers with more efficient, lower cost, infrastructure.

There are various ways in which the private sector can be left to invest in infrastructure. One is simply to hand a sector over completely to the private sector and let it invest as dictated by competitive pressures. Examples are electricity, gas, telecommunications, toll roads, railways. If there is concern that there is a ‘natural monopoly’ in some aspects of this provision then one can appoint a regulator to control monopoly abuse.

Another way is to retain the state as ultimate consumer of services but to contract out the provision of these services to the private sector. Examples are the building of hospitals within a state-funded National Health Service, the building of roads, and service contracts for public buildings. Contracts of this type are known in the UK as ‘the private finance initiative’ (PFI) under which the private sector performs tasks under set contract terms.

The essential point is that the state has many options for ensuring that essential infrastructure and services are provided while also engaging the private sector in their production. These options range from regulation through setting of contracts to complete reliance of market forces and competition.