Monarhia salvează economia

Pe vremea când România era condusă de regi, valorile oocidentale erau la ele acasă în Bucureşti, iar PIB-ul ne plasa în partea superioară a clasamentului

Într-o Uniune Europeană compusă din 15 membri, Grecia şi Portugalia îşi pasau de la una la alta lanterna roşie. Într-o Uniune extinsă la 27 de state nu va mai exista această problemă. România va fi, cu siguranţă, ultima, cu cea mai redusă productivitate, cu cele mai proaste drumuri, cu cel mai precar sistem sanitar etc.

Cu alte cuvinte, România este subliniată pe lista UE, dar numai fiindcă după ea se trage linia de final. Ţara nu mai are pe nimeni în urmă, iar diferenţa faţă de PIB/locuitor din Cehia, Ungaria sau Slovacia nu mai e de 50% ca în 1999, ci de 100%, ceea ce înseamnă că decalajul s-a dublat.

Şi totuşi, au existat momente în istoria modernă a României când ne-am plasat înaintea membrilor estici ai comunităţii europene, sau chiar în faţa Greciei şi Portugaliei? Da, aşa s-a întâmplat şi în 1914, şi-n 1938.

 

Repere empirice

 

Le cunoaştem cu toţii: Ateneul Român, Castelul Peleş, Palatul Cotroceni, Grădina Botanică, Podul de la Cernavodă. Dar, ştiţi care este legătura între aceste repere ale istoriei? Au fost construite în aceeaşi perioadă: 1870 -1914. Şi lista poate continua: Palatul BNR, Universitatea Bucureşti, Gara de Nord, Palatul CEC, Hotelul Bulevard, Cercul Militar Naţional, Foişorul de Foc, Palatul Poştelor (Muzeul Naţional de Istorie), Palatul de Justiţie, Palatul Cantacuzino (Muzeul Enescu), Banca Agricolă (Ministerul Agriculturii), Facultatea de Medicină, Palatul Fundaţiei Universitare Carol I (Biblioteca Centrală Universitară), Casa Assan (Casa Oamenilor de Ştiinţă), Casa Vernescu.

Iar în jurul edificilor s-au aliniat bulevarde şi parcuri: Bulevardul Elisabeta, Parcul Carol, Parcul Ioanid ori Piaţa Sf. Gheorghe, unde în 1905 a fost instalată Lupoaica.

După care, chiar mai importantă decât ridicarea clădirilor în sine, a fost apariţia utilităţilor. În 1872 s-a inaugurat Gara de Nord, capătul liniei Bucureşti – Ploieşti, a doua din ţară după Bucureşti – Giurgiu.

În 1882, bucureştenii au trecut de la lampa cu gaz la lumina electrică. În 1884, apare primul cotidian de mare tiraj: Universul. În acelaşi an e instalată prima linie telefonică. În 1894 se dă în exploatare primul tramvai electric care ia locul celui cu cai apărut în 1872. Iar în 1909 se deschide cel dintâi cinematograf, Cinema Volta…

Prin umare clădirile emblematice ale României s-au ridicat în timpul lui Carol I, care poate fi numit pe bună dreptate regele-civilizator. Şi este frapant faptul că în numai câţiva ani de domnie zarafii şi cămătarii care făceau legea pe strada Lipscani au dispărut, cedând locul bancherilor. De la firfirici, mahmudele, bazaruri şi marchitani, România a ajuns să aibă monedă naţională, burse şi camere de comerţ.  Într-un timp extrem de scurt am trecut de la “ritmurile” orientale la sobrietatea occidentală.

Da, dar un lucru este cert. Toate aceste palate, parcuri, universităţi, ori bulevarde, poduri şi căi ferate nu se putea face fără bani.

 

Dovezi certe

 

Deşi e greu de discutat în acele vremuri de noţiuni precum produs intern brut, inflaţie, deficit bugetar, deficit comercial ori datorie externă, spre marea noastră stupefacţie economişti precum Paul Bairoch, Colin Clark sau Angus Maddison au reuşit să realizeze o reconstituire aproximativă a datelor şi să dea un sens judecăţii empirice bazate pe palate, bulevarde, căi ferate.

Iată, de pildă, conform lui Maddison în 1870 România era tot ultima, fiindcă acei 861 de dolari/locuitor (“dolari internaţionali 1990“) ne plasau în urma Greciei (996), a Serbiei (934) sau Portugaliei (926). Numai că în 1913, România, urca rapid la 1.378 de dolari reuşind să surclaseze atât Grecia (1.255), cât şi Portugalia (1.244) ori Serbia (1.152).

Iar potrivit unei alte evaluări, de această dată a lui Bairoch, România, se găsea în 1870 şi în urma Poloniei, pe care reuşeşte să o depăşească însă în 1910. Bairoch la fel ca Maddison, certifică instalarea economiei româneşti în faţa celei portugheze, pentru că dacă în 1870 PIB-ul nostru pe locuitor era de 19,2% din cel al Marii Britanii, faţă de 35,3% în ţara lusitană, în 1910 noi avansăm  la 28,8%, iar ei ajung la 27,6%.

Desigur că România a reuşit o ascensiune mai rapidă decât ceilalţi pe seama unor deficite bugetare care au crescut permanent  între 1900 şi 1912, deficite finanţate prin datorie publică (internă şi externă). Ceea merită însă menţionat este faptul că ne-am îndatorat doar pentru dezvoltare, ceea ce ar trebui să ne servească drept exemplu pentru vremurile prezente. În termeni din zilele noastre se poate zice că investiţiile s-au materializat în sporuri de productivitate, care au dus la recuperarea decalajelor.

Şi atunci când vorbim de datorie, acest fapt nu se poate face fără a aminti de Banca Naţională a României. Sistemul de credit a fost puternic susţinut de BNR, prin politica de credite ieftine, cu o dobândă de 5-6%. Pe măsura dezvoltării generale a economiei româneşti, numărul celor care vor apela la scontul BNR va creşte, iar băncile comerciale vor prelua sarcina de a examina, în primă instanţă, situaţia prezentatorilor la scont, deoarece chiar ele scontau efectele comerciale ale acestora, după care le prezentau, pentru rescont, la BNR

Eugeniu Carada, adevăratul ctitor al Băncii Naţionale, a impus crearea unei pieţe a efectelor publice şi a direcţionat capitalul disponibil spre aceste plasamente. Şi-a dat seama de valenţele creditelor ieftine în dezvoltarea ţării şi de importanţa utilizării biletelor de banca (bancnotele) ca instrumente de plată, restrângând circulaţia monedelor din aur, cu valoare intrinsecă. Cât a funcţionat în BNR, între 1883 şi 1910, circulaţia biletelor de bancă s-a mărit de patru ori, iar rezervele băncii centrale au crescut de 60 de ori.

 

Un pas înainte, doi paşi la stânga

 

Din păcate, după o jumătate de secol de progres neîntrerupt avea să vină Marea Lovitură. Deşi România a ajuns la un potenţial economic de invidiat prin includerea în Vechiul Regat a Dobrogei, Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei am rămas fără aur. Tezaurul românesc trimis la Moscova pentru a fi ferit din calea trupelor germane a căzut în mâna sovietelor. Dintr-o monedă foarte bine acoperită în aur la începutul războiului, leul a ajuns complet descoperit. Şi nici nu ne-am refăcut bine, că a venit criza din 1929-1993.

Totuşi, bazele solide puse între 1870-1914 şi-au spus încă odată cuvânt, fiindcă în 1938 am ajuns la vârful dezvoltării noastre economice. În acel an i-am depăşit şi pe cei pe care nu reuşisem între 1870 şi 1914. Venitul naţional al României se ridica în 1938 la 110 dolari (dolari-aur) superior celui din Ungaria (108), Bulgaria (89), Portugalia (81), Grecia (76) sau Turcia (62). Gradul de alfabetizare în 1939-1940 era de 80%, mult peste cel din Portugalia (34,8%), Grecia (56,7%) ori Spania (57%).

Ce folos însă, dacă dintr-un PIB de 600 milioane de dolari, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial am despăgubit Uniunea Sovietică cu 300 de milioane ?! Şi despăgubirile în sine n-au fost nimic pe lângă cei 45 de ani de comunism.

Iar în postcomunism, am reuşit, abia după trei cincinale, să revenim la PIB-ul de la care am plecat în 1989. Asta fiindcă interesul naţional, acela care făcut diferenţa în timpul lui Carol I, Brătianu şi Carada, a fost înlocuit de o mulţime de interese mărunte, care nu s-au înscris pe un sens comun, ci au tras în direcţii haotice, ca o mişcare browniană, chiar dacă vectorii mărunţi s-au aranjat temporar după orientări similare, în aşa numitele interese de grup

Bineînţeles că bilanţul nefericit al ultimelor şase decenii se reduce tot la Produsul Intern Brut. Cu un PIB/locuitor la o treime din media Uniunii Europene compuse din 25 de state, suntem exact la aceeaşi distanţă pe care o calculase Bairoch pentru 1933-1938, faţă de media Vestului (Franţa, Germania, Olanda, Suedia, Belgia şi Elveţia).  Grecia şi Portugalia, codaşele dinaintea aderării esticilor, se află acum  departe, la peste 80% din media Uniunii extinse.

 

Veriga lipsă

 

Concluzia e tristă. Pe timpul comunismului, meritele vechi şi noi ale celor indezirabili pentru regim erau puse invariabil pe seama “poporului român”. Alvin Toffler are însă altă părere. El vorbeşte de “elitele integratoare”, acele forţe care programează maşina politică şi doar dau impresia poporului că el conduce.

Trecerea de la mahmudea la leu a făcut-o educaţia, cel mai important capital autohton şi principala materie primă cu care s-a clădit elita. Aşa se explică insistenţa cu care burghezia îşi trimitea fiii la Paris sau Berlin ca să se facă bancheri ori să devină industriasi.

Dar ştiţi ce s-a întâmplat în cele din urmă cu elita românească? Munca înaintaşilor a fost aruncată la canal – Canalul Dunărea-Marea Neagră -, acolo unde şi-au găsit sfârşitul în anii ’50 bancherii şi industriaşii României.

Iar dacă cele spuse despre ce-am fost şi ce-am ajuns vi se par exagerate, vă reamintim postulat lui Eugeniu Carada din 1867: „Criza noastră financiară nu provine atât din lipsa resurselor, cât din lipsa spiritului unei adevărate economii în bugetul cheltuielilor noastre, din reaua şi nedreapta noastră sistemă de impozite, din legile vicioase de percepţiune, din neorganizarea institutelor de credit, din care cauză comerţul şi industria ţării sunt în decădere. Vom îmbunătăţi finanţele noastre, mai cu deosebire îndată ce vom organiza creditul prin bănci agricole şi comerciale, care să ridice comerţul, industria, agricultura; să redea viaţă prin stimularea şi înlesnirea tranzacţiilor private, precum şi a lucrărilor publice ale Statului şi ale judeţelor. Fără un comerţ, fără o industrie prosperă, un stat nu poate înainta; fără căi de comunicare şi institute de credit, acelea nu pot prospera. A constitui dar creditul, a completa sistema noastră de şosele este mijlocul cel mai bun de a înlesni producerea, de a efteni exportarea productelor noastre. Cu acest mod de viaţă dat agriculturii şi industriei noastre, vom mări avuţia particulară şi prin aceasta chiar vom înmulţi şi resursele tezaurului pubulic”.

Iată deci că există şi o tradiţie care nu s-a pierdut. Din păcate, nu e vorba de cea impusă de elitele din timpului regelui Carol I, ci de obiceiurile din vremea mahmudelei şi firfiricului, din timpurile când zarafii şi cămătarii făceau legea în ţările române. După 60 de ani de comunism şi postcomunism am ajuns la mentalitatea din urmă cu un secol şi jumătate.

Poate părea o utopie, dar de ce istoria nu s-ar repeta? Dacă am avea acum cu adevărat elite, ele ar trebui să vadă dacă nu cumva UE va deveni dintr-o uniune economică şi monetară un stat unitar. Un imperiu condus de un monarh. Iar dacă vor ajunge la concluzia că peste 10-15 ani aşa se va întâmpla, nu le rămâne decât să ne aducă un principe de neam germanic care să ne conducă precum Carol I spre valorile occidentale. Asta până când dinastia sa va lua prelua frâiele Europei Unite.

(Articol apărut în Săptămâna Financiară pe 30 ianuarie 2006)