Politicienii pot să tulbure evoluția unei societăți, dar nu să-i schimbe cursul

Istoricii au lipit întotdeauna de fiecare invenție numele unui om, scrie Gustave Le Bon în cartea “Legile psihologice ale evoluției popoarelor”, publicată de editura Antet.

Cu toate acestea, despre marile invenții care au transformat lumea , cum ar fi tiparul, praful de pușcă, forța aburului, telegrafia, electricitatea, nu se poate spune că au fost opera unui singur om.

Ele s-au născut dintr-o lungă serie de eforturi preparatorii, iar invenția finală nu-i decât încununarea lor.

Observațiile lui Galileo Galilei privind izocronomismele oscilațiilor unei lampe suspendate a pregătit invenția cronometrelor de precizie, de unde se vor inventa, pentru marinari, instrumente care le permit navigația în siguranță.

Praful de pușcă a fost rezultatul transformării treptate a invenției antice numite focul grecesc.

Mașina cu aburi reprezintă încununarea unei serii de invenții particulare, prelucrate în timp de mai mulți cercetători.

Un grec, chiar dacă ar fi avut de 100 de ori geniul lui Arhimede, nu ar fi putut să inventeze în acele vremuri locomotiva. Nu i-ar folosit la nimic, căci ar fi trebuit să aștepte ca mecanica să înregistreze progrese care au cerut două mii de ani de eforturi.

Nouă ni se pare astăzi că oamenii politici sunt mai independenți decât în trecut, dar, în realitate, ei sunt la fel de dependenți de timp ca și inventatorii.

Orbiți de strălucirea zgomotoasă a zvonurilor care afirmă că oamenii politici au transformat existența politică a popoarelor, Hegel, Cousin sau Carlyle au dorit să facă din ei un fel de semizei al căror geniu singur a modificat destinul popoarelor.

Unii oameni politici pot desigur să tulbure evoluția unei societăți, dar nu le este dat să-i schimbe cursul. Geniul unui Cromwell, de pildă, nu e de ajuns să îndeplinească această misiune.

Marii cuceritori pot trece prin foc și sabie orașele, oamenii și imperiile, la fel cum un copil poate da foc unui muzeu plin cu lucrări de artă; dar această putere distructivă nu trebuie să ne iluzioneze  asupra naturii rolului lor.

Influența marilor oameni politici nu este durabilă decât atunci când, precum Cezar sau Richeliu, știu să-și canalizeze eforturile în sensul nevoilor momentului,  însă adevărată cauză a succesului lor e mult anterioară.

Două sau trei secole mai devreme, Cezar nu ar fi reușit să supună mare republică latină sub mâna de fier a unui împărat, iar lui Richelieu i-ar fi fost imposibil să realizeze unitatea francezilor.

În politică, adevărații mari oameni sunt cei care presimt nevoile care se vor naște, evenimente pe care trecutul le-a pregătit, și care ne arată calea pe care trebuie să mergem.

Nimeni nu întrezărește poate această cale, dar fatalitatea evoluției trebui să îndrepte curând popoarele spre destinul pe care aceste inconfundabile genii îl prezic la un moment dat. Geniile politice, ca și marii inventatori, sintetizează rezultatele unei lungi lucrări anterioare.

Nu trebuie însă să mergem prea departe cu aceste analogii între diversele categorii de oameni. Inventatorii  joacă un rol important în evoluția viitoare a unei civilizații, dar niciun rol imediat în istoria politică a popoarelor.

Oamenii superiori cărora le datorăm, de la căruță la electricitate, cele mai importante descoperiri, nu au avut niciodată calitățile necesare pentru a schimba în mod vizibil fața istoriei.

Gânditorul vede prea mult complexitatea problemelor pentru a mai avea convingeri stabile și profunde, și prea puțin scopurile politice i se par suficient de demne de eforturile sale, pentru a se angaja pe calea unuia sau altuia.

Inventatorii pot modifica pe termen lung o civilizație; fanaticii, care au o inteligență redusă, dar un caracter energic și pasiuni violențe, sunt cei care pot fonda religii, imperii sau să răstoarne lumea cu susu-n jos.

Datorită vocii lui Pierre l’Ermite (preot din Amiens și lider al primei cruciade) milioane de oameni și-au părăsit casele și s-au îndreptat spre Orient; cuvintele unui individ bântuit de viziuni, e vorba de Mahomed, au creat forța necesară pentru a cuceri lumea greco-română; un călugăr obscur, ca Luther, a trecut Europa prin foc și sabie.

În mijlocul mulțimilor dezlănțuite, vocile lui Galileo sau Newton nu ar avea nici cel mai mic ecou. Inventatorii de geniu grăbesc mersul înainte al civilizației, dar fanaticii și posedații creează istoria.

Dar din ce este alcătuită în fond istoria, așa cum se află ea consemnată în cărți, dacă nu dintr-o lungă suită de povestiri despre luptele duse de oameni pentru a crea un ideal, pentru a-l adora, apoi pentru a-l distruge?

În fața științei pure, aceste idealuri au mai multă valoare decât acele miraje de tip Față Morgana, create de lumină pe nisipurile mișcătoare ale deșertului?

Cei care suferă de halucinații, posedații, creatorii sau propagatorii ai unor asemnea miraje, sunt cei care au transformat profund lumea.

Din adâncul mormintelor lor, aceștia încă apasă sufletul raselor sub jugul gândirii lor și acționează asupra caracterului și destinului popoarelor .

Să nu subapreciem importanța rolului pe care l-au jucat, dar să nu uităm nici faptul că misiunea pe care au îndeplinit-o s-a petrecut din cauză că au încarnat la modul inconștient  și au exprimat idealul rasei și al vremii lor.

Un popor nu se conduce decât încarnându-i visele. Moise a reprezentat  pentru evrei dorința de eliberare care sălășluia de mulți ani în sufletul sclavilor asupriți de gârbaciul egiptenilor.

Buddha și Iisus Hristos au știut să asculte vocea oropsiților din vremea lor și să traducă în religie nevoia de milă și caritate care, în epoci de suferință universală, încep să se facă auzite.

Mahomed a realizat prin unitatea credinței unitatea politică a unui popor divizat în mii de triburi rivale.

Napoleon a încarnat idealul de glorie militară, de vanitate, de propagandă revoluționară, toate pe atunci trăsături ale poporului francez, pe care l-a condus vreme de 15 ani prin Europa în cele mai nebunești aventuri.

În concluzie, ideile și cei care le materializează și propagă sunt cei care conduc lumea. Triumful ideilor este asigurat imediat ce ele găsesc apărători în persoana posedatilor și convinșilor.

Puțin contează dacă aceste idei sunt adevărate sau false. Ba, dimpotrivă, istoria ne-a dovedit că tocmai ideile cele mai himerice au sedus și fanatizat oamenii, jucând cel mai important rol.

În numele celor mai nebunești himere, lumea a fost bulversată până într-atât, încât civilizațiile care păreau de neclintit au fost distruse, iar altele întemeiate.

Nu împărăția cerurilor le este asigurată celor săraci cu duhul, după cum ne asigură Evanghelia, ci împărăția terestră, cu singura condiție ca aceștia să aibă credința oarbă care mută munții din loc.

Filosofii, care distrug în secole ceea ce credincioșii au creat într-o zi, ar trebui să se încline în fața lor. Credincioșii fanatici fac parte din forțele misterioase care stăpânesc lumea, ei au stat la baza celor mai importante evenimente ale istoriei.

Aceștia nu au propagat decât iluzii, fără îndoială, dar din acestea, deopotrivă redutabile, seducătoare și goale de conținut, umanitatea a trăit până acum și, fără îndoială, va mai trăi.

Nu sunt decât umbre, dar trebuie să le respectăm, totuși. Datorită lor, părinții noștri au cunoscut speranța, iar în iureșul lor eroic și nebunesc de a urmări aceste umbre iluzorii, ne-au scos din barbaria primitivă și ne-au dus unde ne aflăm astăzi.

Dintre toți factorii dezvoltării, iluziile sunt probabil cele mai puternice. Dintr-o iluzie au apărut piramidele care, vreme de cinci mii de ani, au umplut Egiptul cu coloși de piatră.

Tot din cauza unei iluzii, în evul mediu, s-au înălțat uriașe catedrale, iar Occidentul s-a năpustit spre Orient ca să cucerească un Mormânt.

Urmărind iluziile, s-au înființat religiile care au subjugat o jumătate din omenire sub dogmele lor și care au fondat sau au distrus cele mai mărețe imperii.

Nu în căutarea adevărului, ci a erorii și-a rispit umanitatea eforturile.

Scopurile himerice pe care le-a urmat nu puțeau fi atinse altfel; numai urmându-le astfel, omenirea a realizat toate progresele pe care nu le căuta.