Secta iacobinilor raționali. Rațional mundani – recenzie de carte

Ați auzit de iacobini, cei care au răspândit Teroarea în Franța acum 200 de ani? Ei susțineau că sunt călăuziți exclusiv de rațiunea pură. În timpul Revoluției au invocat fără încetare rațiunea și au considerat-o ca fiind unica lor călăuză de comportament. Iar majoritatea istoricilor au adoptat această concepție raționalistă a minții iacobine.

Totuși, Gustave Le Bon, în cartea sa Psihologia Revoluției, e de altă părere. El susține că principiile Revoluției au inspirat rapid un val de entuziasm mistic analog celui provocat de diversele credințe care le-au precedat. Nu au făcut altceva decât să schimbe orientarea ascendeței mentale pe care o solidificaseră secolele.

Prin urmare nu există nimic uimitor în zelul sălbatic al oamenilor Convenției. Mentalitatea lor mistică a fost aceeași cu a protestanților în timpul Reformei. Principalii eroi ai Terorii – Couthon, Saint-Just, Robespierre și ceilalți – au fost Apostoli.

Asemenea lui Polyeuctus, distrugând altarele falșilor zei pentru propagarea credinței sale, ei au visat la convertirea întregii omeniri. Entuziasmul lor s-a răspândit el însuși în întreaga lume. Convinși că magnificele lor formule erau suficiente pentru răsturnarea tronurilor, nu au ezitat să declare război regilor. Și cum o credință puternică este întotdeauna superioară uneia plină de îndoieli, au înfruntat victorioși întreaga Europă.

Spiritul mistic al conducătorilor Revoluției a fost trădat până în cele mai neînsemnate detalii ale vieții lor publice. Robespierre, convins că se află sub protecția Atotputernicului, și-a asigurat asistența în timpul unui discurs că Ființa Supremă “a decretat Republica de la începutul timpului”. În calitatea sa de Înalt Pontif al unei religii de stat, a obținut din partea Convenției un vot prin care se declara că “poporul fancez recunoaște exista unei Ființe Supreme și nemurirea sufletului”. La sărbătoarea acestei Ființe Supreme, așezat pe un tron, Robespierre a ținut o lungă predică.

Clubul iacobin, condus de Robespierre, și-a însușit în cele din urmă toate funcțiile unui consiliu. Aici, Maximilien a proclamat “ideea Marii Ființe care are grijă de inocența oprimată și care pedepsește crima triumfătoare”.

Toți ereticii care au criticat ortodoxia iacobină au fost excomunicați – respectiv, au fost trimiși în fața Tribunalului Revoluționar, pe care nu-l putea părăși decât cu direcția eșafod.

Mentalitatea mistică pentru care Robespierre a fost cel mai cunoscut reprezentant, nu a murit odată cu el. Oameni cu mentalități identice se găsesc printre politicieni și în zilele noastre. Vechile credințe religioase nu le mai stăpânesc mințile, dar sunt ființe cu crezuri pe care le-ar impune foarte repede altora, la fel ca Robespierre.

Totdeauna gata să ucidă dacă omorul le-ar răspândi credința, misticii tuturor epocilor au folosit aceleași mijloace de convingere de îndată ce au devenit stăpâni.

Prin urmare, este cât se poate de natural că Robespierre să aibă în continuare mulți admiratori. Mințile astfel modelate pot fi întâlnite cu miile. Concepțiile sale nu au fost ghilotinate odată cu el. Vechi de când lumea, vor dispărea numai cu ultimul credincios.

Acest aspect mistic al tuturor revoluțiilor a scăpat majorității istoricilor. Aceștia aveau să persiste multă vreme în încercarea de a explica prin mijloacele logicii raționale, o multitudine de fenomene care nu au nimic în comun cu rațiunea.

Astfel de mișcări nu sunt niciodată înțelese de către cei care-și imaginează că originea lor este rațională. Politice sau religioase, credințele care au pus lumea în mișcare au o origine comună și respectă exact aceleași legi. Nu sunt formate de rațiune, ci, cel mai adesea, de contrariul acesteia.

Le Bon apreciază că budismul, creștinismul, islamismul, Reforma, vrăjitoria, iacobinismul, socialismul par forme foarte diferite de credință, dar au baze mistice și afective identice și se supun unor forme de logică fără nicio afinitatea cu logică rațională. Pot să rezide exact în faptul că puterea rațiunii de a le crea este la fel de restrânsă ca și puterea ei de a le transforma.

Mentalitatea mistică a apostolilor politici moderni este puternic marcată de această “logică” în afara logicii.

Și – subliniază Le Bon – că trebuie să sperăm, de dragul libertății, că acești fanatici lugubri nu vor deveni niciodată stăpânii noștri.

Așadar, iacobinul nu este un raționalist, ci un credincios. Departe de a-și întemeia credința pe rațiune, modelează rațiunea după credință și cu toate că discursurile lui sunt inundate de raționalism, îl folosește foarte puțin în gândire și în comportamentul sau.

Un iacobin care ar raționa atât de mult pe cât este creditat că ar face-o, ar fi uneori accesibil pentru vocea rațiunii. Judecând după ceea ce se întâmplă, se observă că, din vremea Revoluției și până în zilele noastre, iacobinul nu este niciodată influențat de rațiune, indiferent cât de justă ar fi ea și exact în asta rezidă forța lui.

Și de ce nu este accesibil pentru rațiune? Pur și simplu din cauza că viziunea sa, întotdeauna extrem de limitată, nu îi permite să se opună impulsurilor puternice și pline de pasiune care-l călăuzesc.

Aceste două elemente, rațiunea slabă și pasiunile puternice, nu ar constitui, ele singure, mintea iacobinului, ci mai e ceva, apreciază Le Bon.

Pasiunea sprijină convingerile, dar rareori se întâmplă să le și creeze. Este dovedit că adevăratul iacobin are convingeri puternice. Ce mai înseamnă să le susțină? Aici intră în joc elementele mistice. Iacobinul este un mistic care a înlocuit vechile divinități cu zei noi. Îmbibat  cu puterea cuvintelor și formulelor, el le atribuie puteri misterioase. Pentru a sluji aceste divinități exigențe, nu se reține nici de la cele mai violente măsuri.

Mentalitatea iacobină este caracteristică în special personalităților înguste și pasionate. Presupune, de fapt, o minte îngustă și rigidă, inaccesibilă oricăr critici și considerente cu excepția celor care constituie propria lui credință.

Elementele mistice și afective care domină mintea iacobinului îl condamnă la o simplitate extremă. Sesizând numai relațiile superficiale ale lucrurilor, nimic nu-l împiedică să adopte pentru aceste realități imagini himerice născute din imaginația lui. Succesiunea fenomenelor și rezultatul lor îi scapă. Nu-și ridică niciodată ochii de la visul lui.

După cum conchide Gustave Le Bon, nu prin dezoltarea rațiunii sale logice excelează iacobinul. Are o logică foarte restrânsă și, prin urmare, adeseori devine periculos. Acolo unde un om rațional ar ezita sau s-ar opri, iacobinul, care își pune rațiunea slabă în slujba impulsurilor, merge mai departe cu hotărâre.

Astfel încât, deși iacobinul este un mare rațional, asta nu înseamnă că este călăuzit în cea mai mică măsură de rațiune. Când își imaginează că este îndrumat de rațiune, de fapt pasiunile și misticismul lui sunt cele care îl călăuzesc. Asemenea tuturor celor care sunt convinși și încorsetați între zidurile credinței, el nu poate să scape niciodată dintre ele.

Iacobinii sunt uimitor de asemănători discipolilor lui Calvin. Hipnotizați de credință, nimic nu-i poate abate de la scopul lor. Oricine contrazicea obiectul credinței lor era considerat vrednic de moarte. Neștiutori, ca iacobinii, în privința forțelor secrete care îi propulsau, credeau că rațiunea le este unicul ghid, în timp ce, în realitate, erau sclavii misticismului și pasiunii.

În aceste trei elemente – o putere redusă de a raționa, pasiuni puternice și un misticism intens – regăsim adevăratele componente ale minții iacobinului.