Locuitorii din Militari n-au avut nimic împotrivă ca o stradă din respectivul cartier bucureștean să se numească Prosperității, probabil în cinstea welfare state. Iată ce scrie filologul Alexandru Ciolan în Ziarul Financiar în legătură cu problematica welfare:
În engleză, substantivul “welfare” are două sensuri principale: primul, cel vechi, originar, de “bunăstare” (well-being), iar al doilea, relativ recent, datând de la începutul secolului XX, de “ajutor social”, “asistență socială”.
Sintagma “welfare state”, “statul bunăstării”, a fost creată în Marea Britanie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru a contrasta, propagandistic, cu “warfare state”, “statul războinic” al Germaniei care declanșase conflagrația.
Plasată în acest context istoric, redarea sintagmei engleze “welfare state” (cu accentul pus pe primul sens al lui “welfare”) prin românescul “statul bunăstării”, spaniolul “Estado del bienestar” sau italianul “stato del benessere” nu produce confuzii.
Aplicate politicilor economice postbelice din Occidentul Europei (politici de sorginte keynesiană, care atribuiau statului un rol activ și hotărâtor în stimularea economiei), sintagmele își mai păstrează, parțial, adecvarea.
Un citat precum cel ce urmează nu produce confuzii: “Mașinăria statului bunăstării produce un imens aparat administrativ în încercarea de subordonare a economicului de către politic” (Adev. 1 V 09). Din clipa, însă, în care “statul bunăstării” vrea să desemneze și statul protector de tip social-democrat, “welfare state” (cu accentul pus pe cel de-al doilea sens al lui “welfare”) ar trebui redat prin alte sintagme, mai sugestive.
O frază precum “(S)tatul bunăstării devine «o familie forțată» care înlocuiește familia tradițională ca furnizor de asigurare socială” (ZF 17 I 08) ar deveni mult mai clară dacă am înlocui “statul bunăstării” cu “statul social”. (Pentru a evita bătăile de cap ale unei traduceri adecvate, sunt autori care folosesc struțocămila “statul welfare”, monstruozitate româno-engleză, cu “statul” tradus și “welfare” lăsat la latitudinea cititorului, care se presupune că este avizat: “(S)statul welfare care a fost construit pe ruinele celui de-al Doilea Război Mondial și care a prosperat în perioadă anilor ’50-’60 (…) nu a putut rezista mai mult de trei decenii”, Sfera pol. 133 / III 09.)
“Statul social” (sp. “Estado social”, it. “stato sociale”) traduce germ. “Sozialstaat”, cu rădăcini în politicile lui Otto von Bismarck menite a anihila social-democrația emergentă utilizându-i armele și îndepărtând-o de muncitori. Cancelarul de fier, aristocrat, conservator, a introdus pensia de bătrânețe și asigurările de sănătate și de accidente. “Statul social imaginat după al doilea război (…) în care cei loviți de soartă sunt sprijiniți cu generozitate în numele «solidarității sociale» – este în impas.
Statul social se ține cu bani grei-obținuți din taxe și impozite, întotdeauna mari.” (ZF 22 X 02). Statul social este, așadar, statul protector și în planul securității individuale și colective, și în plan economic, și în plan social, este statul-tătuc care are grijă de toți fiii săi. (Sintagma “stat social” poate desemna și statul-jucător, motor al progresului economic, traducând engl. “welfare state”, dar echivalarea nu este cea mai fericită, pentru că poate produce confuzii. În fraza “Statul social (Welfare State) și-a căpătat, prin lucrările lui Keynes, o justificare economică”- nraducanu.wordpress.com 9 II 09, “statul bunăstării”, adică statul generator de prosperitate prin progresul economic ar fi fost, poate, mai clar și mai fericit folosit.)
Din lumea anglo-germană a statului bunăstării și a statului social, să ne mutăm spre cea galo-romanică a “statului-providență” sau, într-o variantă mai rară, “statul providențial”. Sintagma “stat-providență” pare a fi fost născocită în 1864 de politicianul francez Emile Ollivier, pentru a lua peste picior pretențiile statului republican și secularizat de a înlocui solidaritatea tradițională (familia, comunitatea, meseria-profesia) cu una națională prezidată de statul care-și închipuia că poate corecta, prin rigoare rațională, imperfecțiunile Providenței.
În prezent, francezii echivalează “statul-providență” cu englezescul “welfare state”, admițând conținutul anglo-saxon, dar păstrând, cu o cocoșească mândrie galică, ambalajul lingvistic propriu. În româna actuală, traducerea sintagmei franțuzești “statul-providență” poate fi aplicată chiar și… realității suedeze: “Reinfeldt a reorientat dreapta spre centru și i-a asigurat pe suedezi că va îmbunătăți statul-providență, nu îl va anihila” (Z. de Iași, 19 IX 06).
“Statul asistențial” (“Ce s-a întâmplat însă cu miliardarii care dovedeau cândva că visul american e mai important decât statul asistențial?”, ziare.com 3 X 09) pare a traduce it. “stato assistenziale”, sinonim cu “stato sociale”, în care putem bănui a se ascunde același mecanism depistat în cazul francezei: îmbrăcarea unui conținut anglo-saxon (sau general-european) cu un veșmânt fonetic autohton.
Engl. “nanny-state”, sintagmă peiorativă care desemnează statul intervenționist, excesiv în dorința de a proteja inclusiv domenii în care ar trebui să prevaleze opțiunea individuală, a fost creat de britanicul Iain Macleod, într-un editorial din “The Spectator” din 3 dec. 1965. “Statul-dădacă” este echivalarea preferată de Ovidiu Hurduzeu și Mircea Platon pentru a evidenția conotațiile negative dobândite de “welfare state”: “(R)eagan nu și-a ținut promisiunea de a dezmembra «statul-dădacă»…” (ZD 04 IX 09, interviu cu Paul Gottfried, reprodus în vol. “Mișcarea conservatoare”, Ed. Logos, 2009).
Stat al bunăstării, stat social, stat welfare, stat-providență, stat asistențial, stat – dădacă – forme sau formă de stat care “prin definiție fabrică săraci, pentru ca moara puterii lui să aibă ce macină” (Obs.cult. 1 VII 03).
