În urmă cu câțiva ani, când a izbucnit scandalul Panama Papers, persoane absolut onorabile au fost băgate în “malaxor”, ca un preambul la incriminarea bogăției ce va urma.

Dar, în loc să fie gâdilată coarda socială sensibilă și „uniformizată” societatea, mai bine ar fi fost familiarizați oamenii cu serviciile de private banking, fiindcă băncile n-au nevoie de mulți clienți săraci, cu putere limitată de negociere, ci de unii bogați, cu care să se afle în relații parteneriale.

Clienții de top ai băncilor au la dispoziție bancheri personali care le administrează averile și le gestionează judicios plata taxelor. Ei nu stau la coadă să constituie un depozit bancar, ci sunt așteptați în sucursale luxoase de bancheri cu care negociază un nivel preferențial de dobândă. Folosesc carduri platinum sau black care le deschid ușile hotelurilor și cluburilor exclusiviste și beneficiază de servicii concierge. Adică, au la dispoziție consilieri care le soluționează orice solicitare, cum ar fi procurarea de invitații la concerte și meciuri unde s-a pus anunțul “sold out” pe casa de bilete

Istoric vorbind, private banking-ul a apărut pentru a administra averile, moștenirile și plata impozitelor. Unele bănci din Europa sunt cunoscute pentru gestionarea activelor familiilor regale. De averea familiei regale britanice se ocupă Coutts (fondată în 1692) parte a grupului NatWest fost RBS, de cea a casei regale olandeze MeesPierson (fondată în 1720) care a rezistat tentației de a se redenumi Fortis Private Banking, iar de cea a familiei princiare din Liechtenstein LGT Bank (fondată în 1920).

Printre cele mai active bănci în private banking la nivel mondial enumerăm: Bank of America & BofA Securities, Morgan Stanley Wealth Management, UBS, Wells Fargo, RBC Royal Bank, HSBC, Deutsche Bank, BNP Paribas, JPMorgan Chase & Co.

Dacă ar fi acceptat rolul educativ, ziarele ar fi discutat cu onestitate de acest fel de business, numai că ele, dimpotrivă, se apucă să precizeze că o mână de miliardari are o avere egală cu cea deținută de jumătate din populaţia lumii.

Asta îmi aminteşte de un sondaj realizat într-o ţară din Vest, în care se punea întrebarea dacă intervievaţii preferă un salariu de 3.000 de euro lunar, când vecinul încasează 3.500, sau dacă nu-i mai bine să fie plătiţi cu 2.000 de euro fiecare.

Răspunsul, cu capra megieșului în prim plan, a fost să primească 2.000 de căciulă. Ceea ce arată că egalitarismul prinde foarte uşor, deşi e limpede că asistăm, din ce în ce mai pregnant, la o diferenţiere a inteligenţelor, şi, implicit, a stărilor sociale.

Sigur că pentru a-mi fundamenta spusele trebuie să apelez din nou la înțelepciunea bunicilor. Gustave Le Bon scria într-un articol din 1910, publicat în jurnalul L’Opinion, că în ciuda tuturor teoriilor egalitariste şi a inutilelor tentative de a elabora coduri de legi, diferenţierea intelectuală nu poate decât să se accentueze, întrucât ea rezultă din necesităţile naturale pe care legile nu le pot schimba.

Doar elitelor li se datorează progresul ştiinţific, artistic, industrial care conferă putere unei ţări şi prosperitate miilor de muncitori.

Elitele ajung adeseori să trăiască în opulenţă şi tocmai asta înfurie spiritele egalitariste, în realitate, însă, ele oscilează între bogăţie şi faliment, fără a putea spera la o stare intermediară. Falimentul şi ruina survin atunci când se comit cele mai mici greşeli.

Revenind la Panama Papers trebuie menționat că, la început, pentru a-şi satisface interesele, politicienii s-au tot apucat să taxeze profitul. Până când firmele mari şi acţionarii lor s-au săturat şi şi-au mutat banii în paradisurile fiscale. Unele dintre companii sunt multinaționale cu volume de afaceri mai mari decât PIB-urile unor state importante și cu ratinguri mai bune, care își “ascund” imediat profiturile dacă mediul de afaceri devine ostil!

Dar oamenii politici n-au admis că greşesc şi s-au apucat să taxeze, în contul profiturilor, benzina şi ţigările. Au apelat la selecţie adversă şi hazard moral şi i-au taxat pe cei care pot.

Din câte se vede, legislaţia şi taxarea au drept scop doar tăinuirea greşelilor politicienilor. Şi din acest motiv se ajunge la absurdităţi. În măsura în care cea mai mare parte din preţul unor produse cu pondere importantă în consum se face venit la stat, managerii ajung să satisfacă mai degrabă interesele politice, decât pe cele ale propriilor acţionari.

Cu alte cuvinte, există suspiciunea că după ce n-au mai putut să-i taxeze pe bogați, au început să fie supraaccizați săracii, cu taxe implicite și diverse forme de inflație, via relaxarea cantitativă. Politicienii puteau admite că ei sunt problema și că soluția logică e relaxarea fiscalității și nu a masei de bani, dar ei n-au făcut acest lucru, ci au pus ochii pe paradisuri, ca să nu se mai ferească cei avuți de fiscalitatea politizată!

Fără să-şi asume răspunderea pentru eşecul produs, văzut în micşorarea averii populației şi a supraîndatorării, clasa politică încearcă să dea vina pe bogătașii și pe sistemul bancar, chiar dacă singura problemă a deținătorilor de averi administrate de bănci e că trezesc invidia celor care participă la scrutin după abandonarea votului cenzitar.