Cine se teme de schimbarea paradigmei economice?

Vă mai amintiţi de relaţia exporturi + economisire + taxe = importuri + investiţii + cheltuieli guvernamentale? Germania, care are excedent comercial şi menţine constant nivelul taxării şi al economisirii, îşi permite din surplus să alimenteze ultimele două elemente.

Dacă ne uităm însă la ţările sudice ale UE, ce au deficit şi nu excedent comercial, ele nu reuşesc să-şi întreţină cheltuielile publice fără deficit fiscal.

Acum, ca să trecem la noi, tot de gintă latină, şi în cazul nostru exportul net e cu semnul minus, după care atunci când reducem taxele şi nu stimulăm economisirea cu dobânzi mai mari, suntem constrânşi să micşorăm cheltuielile bugetare şi să tăiem investiţiile.

Dar, la fel ca ţările mediteraneene avem minus la buget. Oare de ce? Acest deficit ar trebui să asigure doar componenta de cofinanţare, în măsura în care suntem nevoiţi să apelăm la fonduri europene în locul investiţiilor străine. Deşi România are suficiente rezerve de lichiditate ce ar putea fi capacitate prin intermediul fondului suveran pentru cofinanţare, şi atunci deficitul ar fi justificat numai de mai buna integrare în NATO.

Iar când discutăm de apărare înţelegem prin asta nu doar dotarea cu tehnică de luptă, pentru că e nevoie de o abordare pragmatică şi în ceea ce priveşte bugetele serviciilor secrete. Ceea ce înseamnă că e necesar să se acorde ameninţărilor externe cam aceeaşi atenţie precum celor interne, lupta cu corupţie, cu menţiunea că aceasta nu trebuie utilizată pentru a elimina adversarii politici.

Şi pe lângă tratarea cu aceeaşi responsabilitate a provocărilor interne şi a celor din afară e bine ca bugetul să permită bunăstarea populaţiei, ca să i se poate pune modului de gestionare al economiei româneşti eticheta „de succes”.

Altfel se va vedea că singurul lucru pe care îl face deficitul fiscal e majorarea datoriei publice peste limita de alertă de 40% din PIB.

Haideţi însă să schimbăm perspectiva pentru a prezenta din alt unghi problema. Să zicem că programul de majorare a salariilor bugetarilor, anunţat pentru următorii patru ani, va face să fie depăşit cu uşurinţă pragul de alarmă al datoriei suverane. Ba chiar s-ar crea premise ca să fie periclitat cel de 60% din PIB, prevăzut în Tratatul de la Maastricht. După ce în 2008 debitele statului se plasau la 13% din PIB!

Probabil că această chestiune face obiectul preocupărilor celor ce se ocupă de macroprudenţialitate, un comitet, un consiliu şi o direcţie de profil ce vegheză asupra stabilităţii.

Mai mult ca sigur că ultimele două vor avertiza în legătură cu necesitatea ţinerii sub control a cererii agregate, un soi de intervenţionism atât de cunoscut în timpul acordurilor cu FMI. Vor fi căutate argumente, susţinute cu grafice, ca atunci când s-a spus că inflaţia se va plasa la 3,5% în 2017 şi se observă clar nu-i vorba de aşa ceva.

În fine, poate că nu e aici locul să vorbim de vicii de expertiză ori de partizanat politic, ci doar de dat cu părerea că respectivul comitet, spre deosebire de consiliu şi de direcţie, ar putea să susţină o schimbare a paradigmei, şi trecerea de la limitarea consumului, cum s-a făcut în România un sfert de secol, cu controlul salariilor şi preţurilor, ca în ţările pe picior de război, cu stimularea ofertei interne de bunuri şi servicii.

Punctul de la care trebuie plecat e, desigur, supraîndatorarea populaţiei, ce nu a permis inflaţiei să se manifeste şi, ca urmare, e nevoie să se treacă pe noi baze fiscale şi monetare.

Cu precizarea că optica e nevoie să se schimbe la modul că atunci când se va mări oferta, va creşte şi baza de impunere, ceea ce va permite ca deficitul fiscal să fie înlocuit cu excedentul, şi datoria publică să nu se mai umfle peste limita de alertă.