După o controversată re­structurare de post, di­rectorul trezoreriei ING, Florin Cîţu, este pe cale să părăsească sucursala din Ro­mânia a băncii olandeze. Dar, în ciuda faptului că banca pierde un macroeconomist „foar­te bun”, du­pă cum îl des­cria chiar Mişu Ne­griţoiu, directorul gene­ral al ING Bank Ro­mânia, revista „Săptămâ­na Fi­nanciară” şi piaţa în general câştigă un analist de mare forţă, în situaţia în care Cîţu a fost con­­strâns în ultimii ani să se abţină de la a mai face comentarii şi analize.

Florin Cîţu revine în paginile „Săptămânii Financiare” într-un in­terviu care are ca temă pro­­ble­ma­tica crizei. El consi­deră că în pre­­zent Uniunea Eu­ro­peană se află într-o situaţie chiar mai de­licată decât Statele Unite şi că, în ciu­da aparenţelor, se „joacă” cu existenţa monedei euro pe masă. Florin Cîţu mai susţine că si­tuaţia prin care trece economia româ­nească nu repre­zintă o con­secinţă a crizei ac­tuale, preci­zând că nu înţele­ge de ce atât în Rom­ânia, cât şi în SUA există o obsesie pentru intervenţiile gu­ver­namentale în favoarea susţi­nerii pieţei imobiliare. De altfel, el atrage a­ten­ţia că Programul „Prima Casă” este doar un mod prin care sta­tul român capătă „posibilitatea” de a deveni proprietarul unor apartamente, pe care apoi va fi nevoit să le va­lorifice.

 

Nu am mai discutat din 2008. De atunci s-au întâmplat multe, atât pe plan local, cât şi internaţional. Ce v-a atras atenţia în aceşti trei ani în care aţi lipsit din paginile publicaţiei noastre?

 

Pe plan global avem o schimbare de poli de putere. China se apropie tot mai mult de postura din care va putea domina economia mondială în detrimentul Statelor Unite şi Uniu­nii Europene. Iar de cum va fi gestionată această tranziţie depinde dinamica următorului ciclu de creştere economică.

Intrând în detalii, Statele Unite se confruntă cu o datorie publică fă­ră precedent, care sporeşte riscul de scădere a ratingului pentru a­ceas­tă ţară. Nu cred că SUA se află foarte aproape de acest scenariu, însă de­zechilibrele provocate de relaxa­rea monetară (Quantitative Easing 1 şi 2) sunt reale – hazard moral, inflaţie, dobânzi reale mari, deprecierea dolarului – şi nu cred că pot fi evitate pe termen mediu şi lung. În ceea ce o priveşte, Uniunea Europeană se confruntă cu o situaţie şi mai complicată, mai ales zona euro. Aici, du­pă scăderea ratingului de ţară pen­tru Grecia, Spania, Irlanda şi Por­tu­ga­lia, a crescut enorm presiu­nea pe însăşi existenţa monedei euro.

Ştiu că este greu de imaginat acum dis­pa­riţia monedei unice, dar istoria economică e plină de sisteme mo­netare care au dat greş. Cred că în prima fază vom asista la o schimbare a com­ponenţei ţărilor din zona euro, şi asta destul de rapid, în ur­mă­torii 5 ani. În fine, Asia a fost dominată în ultimii ani de dezvol­ta­rea economiei chineze. Iar acum această zonă economică este testată de seismele devastatoare din Japo­nia, care pun la încercare chiar stabilitatea economică globală. Peste tot vor trebui să fie luate decizii ca­re-i vor avantaja pe unii şi-i vor dezavantaja pe alţii, pentru că resursele sunt limitate.

 

Statele Unite consideraţi că au luat cele mai bune decizii de a ieşi din criză?

 

În primă fază cred că da, apoi nu. În 2007 şi 2008, SUA s-au confruntat cu o criză de lichiditate. De aceea reducerea dobânzilor şi rela­xarea fiscală au constituit cel mai bun răs­puns pentru acel moment. Totuşi, nu pot fi de acord cu decizia de a cheltui banii publici pentru salvarea unor instituţii financiare şi a industriei auto, mai ales că nu au fost salvate toate instituţiile finan­cia­re. Nici cu aceea de a injecta mai multă şi mai multă lichiditate în sistem – re­la­xările cantitative 1 şi 2 -, când economia nu-şi revine.

Nu sunt adeptul reîntoarcerii peste noapte a dobân­zi­lor la 5%, însă cred cu tărie că peri­oadele lungi cu dobânzi aproape de zero sau negative sunt foarte periculoase. Asta pentru că reprezintă doar o invitaţie la cheltuieli şi la investiţii iresponsabile. De fapt, cred că acesta este drumul care duce de la o criză la alta.

 

Să trecem la UE. Cum vedeţi situaţia de aici, mai ales că spre această zonă se îndreaptă peste două treimi din exporturile României?

 

Uniunea Europeană a folosit aceeaşi reţetă testată în Statele Unite pentru a contracara primele efecte ale crizei economice. Deşi cu întâr­ziere, am văzut atât relaxare monetară şi scăderea dobânzilor, cât şi re­la­xare fiscală. Ca şi în cazul SUA, cred că acesta era răspunsul firesc în faţa crizei de lichiditate. Dar, ca şi acolo, după ce lucrurile nu s-au îm­bunătăţit, deciziile ulterioare sunt doar soluţii pe termen scurt cu re­per­cusiuni majore pe termen lung. În Europa, cea mai mare problemă o reprezintă ţările cu datorii publice majore din interiorul zonei euro. Soluţia de a finanţa aceste deficite din bani europeni, la dobânzi preferenţiale, poate că este o soluţie pe termen scurt. Dar fără reforme fiscale, atât la nivel de ţară, cât şi la cel de uniune, problema deficitelor în zona euro rămâne şi nu va duce de­cât la creşterea acestora. Riscurile ime­diate sunt reprezentate de infla­ţie şi dobânzi mai mari, însă pe termen mediu se pun în pericol, reite­rez, stabilitatea şi existenţa monedei unice.

Iar reformele fiscale, în acest caz tăierile agresive de cheltuieli bu­getare, sunt cel mai dificil de implementat, pentru că se transpun în costuri reale pentru populaţie şi mai ales pentru populaţia săracă. Atât timp cât zona euro este doar o uniune monetară, zilele euro, în forma actuală, sunt numărate. Este nevoie de o uniune fiscală la nivelul zonei euro, chiar dacă acest lucru este dificil de implementat. Avem în faţă ţări cu coduri ale muncii diferite, cu atitudini diferite faţă de muncă, cu vârste de pensionare diferite etc. Va fi greu să le explici la nesfârşit mun­citorilor din Hamburg că ei trebuie să muncească până la 65 de ani ca să plătească pentru cei care ies la pensie la 56 de ani în alte ţări. În faţa acestor dificultăţi şi având în vedere mărimea actuală a deficitelor fiscale, cred că pentru unele ţări ar fi mai bine să iasă din zona euro, ţinând cont de costurile pe care populaţia ar trebui să le suporte. Problemele acestor ţări nu au început cu intra­rea în zona euro, ele sunt mult mai vechi, dar aderarea la moneda euro a amplificat aceste probleme şi nici nu oferă soluţii imediate.

 

În acest context economic complicat, cum s-a descurcat economia României?

 

Situaţia în care se află România astăzi nu este o consecinţă a crizei economice actuale. Începuturile se găsesc în politicile economice din pri­ma parte a anilor ‘90. Înrăută­ţi­rea s-a produs imediat după adera­rea la Uniunea Europeană. Până la aderare, României i-a lipsit disciplina financiară, în afara situaţiilor în care acordurile cu Fondul Mo­ne­tar Internaţional au încercat, prin con­strângeri, să impună o astfel de disciplină. După ruperea acordului cu FMI, în 2004, şi mai ales după garantarea aderării la UE, în 2007, disciplina în ceea ce priveşte cheltuirea banului public a fost ignorată. Iar odată intraţi în UE, accesul la fi­nanţări a devenit mult mai facil, oferind statului român posibilitatea să se întindă mult mai mult decât dacă ar fi avut de respectat o ţintă credibilă de aderare la zona euro, de exemplu.

Există trei mari capitole în istoria economică a României după 1990. Primul s-a încheiat cu criza din 1999, al doilea s-a finalizat în 2008, iar cel de-al treilea, în derulare acum, se va sfârşi în 2012-2013. Analiza acestor „cicluri” va trebui să fie mult mai aprofundată decât o putem face noi astăzi. Referitor la ultimul capitol, cel de după 2008, faptul că economia României a făcut faţă cu succes crizei economice este mai mult o aparenţă pentru că în realitate cred că şocul suferit în 2009 şi 2010 va fi greu de eliminat prin politicile economice actuale. Înţeleg că în mo­mente de criză se pot lua decizii gre­şite, mai ales atunci când nu există experienţa altor crize. Dar nu pot să înţeleg, atât în România, cât şi în Sta­tele Unite, obsesia pentru interven­ţiile guvernamentale în favoarea sus­ţinerii pieţei imobiliare. Deşi în România o mare parte din problemă a fost dependenţa creşterii economi­ce de piaţa imobiliară şi creşterea da­toriei private nesustenabil, ca urma­re a politicilor de încurajare a credi­tului imobiliar, în special, şi a credi­tului în general, una dintre primele decizii politice de a sprijini economia românească a fost Programul „Prima Casă”. Un program prin care statul român are „posibilitatea” de a deveni proprietarul unor apartamente, pe care apoi să fie nevoit să le valorifice. Creditul şi piaţa imobilia­ră nu pot fi utilizate drept panaceu pentru rezolvarea problemelor din economia României.

Şi mai surprinzător decât încercarea de a conserva preţul activelor imobiliare după model american a fost răspunsul politicii fiscale în fa­ţa crizei. După ce în primă instanţă au stopat plăţile către agenţii eco­no­mici, autorităţile fiscale au conti­nuat să trateze cu lipsă de luciditate problematica crizei şi, în loc să rela­xeze fiscalitatea, au crescut în vara anului trecut taxa pe valoarea adău­gată. Şirul de decizii eronate – creş­terea CAS, introducerea impozitului minim, escaladarea arieratelor, ma­jo­rarea TVA – a dus, din păcate, la o contracţie economică abruptă în 2009, fenomen care a continuat în 2010 şi nu cred că fără stimuli fiscali vom ieşi din recesiu­ne în 2011.