Ce diferenţiază ultimele două mari crize. Cea recentă nu este una de supraproducţie ca aceea din anii ’30, pentru că greutatea s-a mutat, prin intermediul relaxării cantitative (QE), pe supraîndatorarea populaţiei.

Când e supraproducţie preţurile scad şi se ieftinesc inclusiv activele. Însă QE opreşte scăderea preţului acestora din urmă. Iar la sfârşit se va vedea că, fără să se creeze venit disponibil şi o clasă de mijloc, nu se va putea ieşi din criză.

Degeaba sunt făcuţi oamenii sclavi sau roboţei cu supraîndatorare (via QE) dacă e ţinut sus preţul activelor şi al materiilor prime. Bogaţii vor vedea că au probleme cu exercitarea puterii pe care le-o dă avuţia acumulată. De ce? Pentru că activităţile generatoare de profit vor fi supraevaluate. În ce sens? Cel care deţine capitalul doreşte să cumpere creativitate pentru care plăteşte un preţ de transfer pe relaţia profit – salarii, însă i se oferă în loc un mod de organizare corporatist.

Cu alte cuvinte, societatea e astfel construită încât finanţatorul să ia de la angajat creativitate. Dar formele moderne de sclavagism au înlocuit-o cu clişee şi marketing, în contextul în care au standardizat activitatea şi au reprimat competiţia pe fondul globalizării.

Se pot explica cele de până acum şi din alt unghi. Creativitatea e subminată de politic şi ajunge să fie supraevaluată din cauza barierelor fiscale puse. Ca urmare a acestora, toţi producătorii de bunuri de larg consum încep să le fabrice în China comunistă, la aceeaşi calitate, ceea ce invalidează principiul: Sunt prea sărac să cumpăr un lucru ieftin.

Dar mai important este că ceea ce numim capitalism nu mai stimulează performanţa. Pentru că principiile ce stau la baza funcţionării societăţii sunt defecte. Lumea evoluează cu creativitate, libertate şi alocarea capitalurilor pe criterii de piaţă, nu pe seama unui mod care le reprimă.

Nu modul de organizare trebuie să fie vioara întâi, ci creativitatea. Creativitatea şi libertatea trebuie puse înaintea disciplinei. Principiile în faţa amenzilor. Nu ca în momentul de faţă când observăm că efectul se substituie cauzei. Nu politicienii şi corporaţiile trebuie să fie stăpânii indivizilor, iar mâna invizibilă a pieţei n-are de ce să fie înlocuită cu cea politizată, care redistribuie resursele.

O societate de acest fel este una feudală, fiindcă încearcă să păstreze nişte privilegii prin moştenire şi interzice circulaţia elitelor ca urmare a limitării creării clasei de mijloc, ce alimentează elitele.

În fine, dacă Uniunea Europeană nu a realizat încă, anglo-americanii au conștientizat că lumea a devenit prea mică pentru a ne susține pe toţi și atunci sunt necesare soluții extensive de dezvoltare.

Din păcate, acestea nu se cunosc clar în prezent, și, ca în vreme de război, resursele se concentrează, ca să finanțeze creativitatea, cercetarea, cunoașterea necesare obținerii saltului tehnologic cu ajutorul disciplinelor fundamentale, nu a tehnologiei informației (IT) și a marketingul. Ultimul chiar nu mai are niciun rol într-o astfel  de secvență.

Oamenii trăiesc mai prost, nu-și mai permit să achiziționeze active la prețurile actuale, cumpără marfă slabă calitativ, într-un fel viața lor s-a cartelizat. Asta însă cu scopul de a realiza saltul, de a genera cu ajutorul creativității ofertă, și nu clișee corporatiste via marketing.

Cu precizarea că dacă nu se va obține suportul tehnologic dorit se va trece la reprimarea brutală a cererii. Altfel spus, dacă nu merge cu creativitate, care să permită susținerea omenirii, la cât a ajuns ea în prezent numeric, se va trece la extincție, ce echivalează, de regulă, cu purtarea de războaie.

Bine este totuși că mai întâi se încearcă prima variantă, în ciuda faptului că vreme de 25 de ani s-au experimentat forme de înrobire a populației etatisto-corporatiste, ce ne-au făcut doar să batem pasul pe loc. În loc să fie stimulate elitele din toate domeniile, pentru că doar ele aduc progresul ştiinţific.

Şi din cauza încercării cultivării sclaviei şi nu a elitelor, generațiile din această perioadă au decăzut educațional și au fost „mânate” de premieri și președinți din ce în ce mai slabi, pentru că nu degeaba se spune că popoarele au conducătorii pe care îi merită.

Cu menţiunea că statele sociale şi-au înţeles prost rolul. Socializarea nu trebuia să privească pierderile, ci educaţia, pentru a creşte nivelul de conştiinţă. Iar alături de uniformizarea educaţiei era nevoie să se repună pe tapet şi problema protejării proprietăţii, pentru ca indivizilor să le crească gradul de încredere.

În circumstanţele discuţiilor din ce în ce mai dese care au ca temă schimbarea actualei forme de globalizare mi se pare relevant să ne apropiem de Dumnezeu, ca mod în care se configurează firesc atomii, nu cum s-a întâmplat până acum, când IT-ul a jucat în rolul de ucenic vrăjitor.

Tehnologia informației, prescurtată IT, a erodat educaţia. Și degeaba ai o populație mare, dacă a urmat superficial sau mai deloc procesul de învățare.

De aceea e necesară cultivarea disciplinelor fundamentale, nu să fie mânați oamenii cu biciul, ca să se depersonalizeze și să-și piardă identitatea și creativitatea, când ei au nevoie să-și mărească nivelul de conștiință.

Poate că aceia care practică aservirea cu taxe sau tarife la utilități, pentru a fi de folos politicului, nu și-au dat încă seama, dar astfel se produce o recrudescență a activităților infracționale. Pe când o globalizare ce se axează pe promovarea elitelor și a unei ierarhii naturale de valori acționează invers.

Educația e importantă şi pentru că n-ar trebuie să dobândească reprezentativitate starletele din filmele pentru adulți, ci savanți precum regretatul Stephen Hawking.

Dar pentru că tot suntem pe tărâm științific vreau să precizez că mi s-a părut relevantă apariția unui material care nu are memorie la nivel atomic: samarin nichelat. Uitarea este esențială, fiindcă reziliența face ca deciziile greșite ale trecutului să creeze tipare. De aceea e nevoie de uitare, ca să se renunțe la șabloanele proaste, la clișee și la stresul generat continuu de ele.

Ca să se poată merge ca la început, cu la fel de multă prospețime, dar să se utilizeze și acumulările de pe parcurs, e necesar să se elimine tensiunile, cum ar fi poluarea emoțională practicată de marketing. Asta este cheia cuanticității. Fără frustrare mergi înainte cu spor și obții progresul științific.

Am scris mai demult un articol în care observam că de la 0,013% din populaţia Statelor Unite, în 1900, ponderea milionarilor s-a majorat la 1,5%.  După renunțarea la etalonul aur și, în general, la orice formă de disciplină monetară, numărul milionarilor s-a mărit de peste 400 de ori, iar populaţia a crescut doar de patru ori.

Sunt de acord însă că etalonul aur nu se mai reîntoarce vreodată şi atunci întrebarea este câţi din cei 1,5% desfăşoară activităţi cu rol social, precum cei 0,013% dinainte? Sau, în aceeaşi ordine de idei, câţi milionari au legătură cu marketingul şi câţi cu activităţi ce permit societăţii un salt calitativ din punctul de vedere al standardului de viaţă? Sau câţi întăresc diviziunea muncii ca să-şi multiplice baza de clienţi în vederea un câştiguri viitoare? Fiindcă dacă acest lucru nu se produce şi rolul social nu se găseşte în conexiune cu capitalismul adevărat – cu diviziunea muncii şi circulaţia elitelor – are loc  o estorcare de fonduri de la populaţie în vederea menţinerii unor false elite.

Or, e nevoie de elite autentice cu scopul de a realiza saltul, de a genera cu ajutorul creativității ofertă, și nu clișee corporatiste via marketing. Pentru că o voi repeta de câte ori e necesar: dacă nu se va obține suportul tehnologic dorit se va trece la reprimarea brutală a cererii. Dacă nu merge cu creativitate, care să permită susținerea omenirii, la cât a ajuns ea numeric în prezent, se va trece la extincție, ce echivalează, de regulă, cu purtarea de războaie.

Vorbeam de standard de viaţă, ocazie cu care merită să remarc faptul că o populaţie în creştere la nivel global se găseşte – în lipsa barierelor investiţionale – într-o relaţie directă cu scumpirea locuinţelor, în situaţia unui apetit mai mare pentru imobile. De aceea e necesar ca majorarea din real estate să fie compensată de ieftinirea bunurilor de larg consum şi de folosinţă îndelungată ca să se menţină standardul de viaţă.

E greu de zis dacă se va ajunge la asta, dar e bine de văzut cum stăm. Motiv pentru care n-ar mai trebui să ne prevalăm de ideea că imobilele au funcţie duală de cheltuială şi de investiţie, şi să fie incluse în coşul de consum, pe baza căruia se determină inflaţia, mai ales în ţări ca România în care 90% sunt proprietarii caselor în care locuiesc.

În coş apar, e drept, chiriile, prilej cu care merită menţionat că sunt puţine locuinţe de închiriat şi ponderea chiriilor e redusă în coş fiindcă bunicii, părinţii şi copiii împart acelaşi spaţiu deţinut de primii.

Cu siguranţă însă nu apar în coş cheltuielile cu amortizarea locuinţei achiziţionate sau cu ratele de credit ipotecar. Acestea sunt importante ca să dea informaţii privind standardul de viaţă şi inflaţia, pentru că indicatorii statistici contează atât timp cât reflectă cu acurateţe realitatea şi nu când sunt utilizaţi ca să se mai bifeze încă un “succes” politic.

Această perspectivă explică de ce tinerii îşi doresc salarii mai mari decât sunt dispuşi să le dea patronii. Tocmai pentru că angajatorii îşi fac calcule pornind de la datele statistice, iar angajaţii de la ceea ce simt.  Se pare că o  reconciliere între statistică şi realitate este un deziderat imperios pentru ca salariaţii şi antreprenorii să plece de la aceeaşi bază de calcul.

Adaug încă un „motiv” şi cu el închei. Se observă în ultimul timp că au proliferat apărătorii drepturilor animalelor. Dacă ar vrea să-şi facă treaba complet poate că ar trebui să le ofere dreptul la confesiune, pentru că le-ar face să se simtă mai sigure. Se ştie că rezultate foarte bune a dat, de pildă, creştinarea triburilor de canibali.

Asta pe de o parte, pe de alta, inteligenţa artificială, deşi a evoluat foarte puternic în ultima perioadă, nu s-a atins deloc subiectul libertăţii confesionale. S-a abordat altă problematică, niciodată aceasta, care e un atribut al conştiinţei.

Având în vedere ceea ce se întâmplă la noi poate că ar fi momentul să dezbatem această tematică, dreptul la confesiune al animalelor şi libertatea religioasă la inteligenţa artificială. Discuţia ar pune în contrapartidă două chestiuni: foamea şi conştiinţa. Ce alegem?