Adam Smith postula că principala condiţie pentru prosperitatea unei ţări este creşterea numărului locuitorilor săi. Dar, la noi, în România, sporul natural e negativ, nu putem crește precum India, ci să muncim mai bine.

Nu este prima oară când spun că nu creşterea economică trebuie să o urmărim, ci redistribuirea veniturilor pe criterii de productivitate. Acest lucru nu prea se întâmplă acum sau să admitem că s-ar încerca cu ajutorul fondurilor europene, însă ele nu finanţează lucrările de infrastructură la costuri reale, ceea ce erodează potențialul viitorului.

Premisa de la care se pornește este că România-i o ţară mică în UE și nu se vede că e întreţinută clientela de partid cu preţuri la autostrăzi de patru ori mai mult decât fac. Asta, în loc ca principalul obiectiv urmărit să fie recuperarea investiţiei, în condiţiile în care nu poţi percepe tarife pentru circulaţia pe şoselele rapide la fel ca în Franța sau în Italia!

Aşadar, importantă nu-i creşterea PIB-ului în sine, ci realocarea resurselor pe criterii de performanţă, nu crearea unor „bubble”-uri în zona imobiliară unde are interes clientela politică la nivel de exproprieri. Fondurile europene sunt destinate armonizării infrastructurii comunitare, nu unei egalizări a veniturilor actualei clientele politice cu ale celei legate de forţa politică ce a fost anterior la putere. Iar cu această ocazie merită menționată și că n-ar strica recuperarea banilor deturnaţi, fiindcă, din câte se observă, menajele n-au niciun beneficiu de pe urma creșterii economice şi a edificării infrastructurii.

Din această perspectivă, mi se pare că degeaba am depăşit Portugalia, dacă mărirea de PIB nu are calitatea necesară. Este una făcută cu majorare de preţ de active şi cu salarii rupte de productivitate, iar aceste aspecte se văd în inflaţie, fie că ne uităm la cea la consumator, la deflatorul PIB sau la deficitul extern – care-i o formă reprimată de inflaţie.

Inflaţia e provocată cu unicul scop de a crește colectarea de taxe şi impozite, ceea ce inhibă investiţiile străine şi economiile la nivelul unor gospodării deja supraîndatorate, pe ansamblu. Și, în lipsa suportului investiţional extern şi intern, se iau bani cu împrumut, în special de pe piaţa internaţională de capital.

Iată – fără formare brută de capital –, cât de puţin se asociază creşterea PIB cu sporurile de productivitate. Banii deturnaţi de la principalul lor scop, dezvoltarea, ajung cel mult în titluri de stat. De ce nu investeşte clientela politică resursele care i-au fost atribuite pentru ca economia să funcţioneze pe criterii de eficienţă? Nu prea ştie cum s-o facă? Păi, dacă habar n-are, de ce e lăsată să se ocupe de aşa ceva? Iar singurul scop al politicului e, de fapt, să protejeze pe cineva care nu se pricepe la ceea ce face? Dacă ne poate consola un lucru, acesta e că vina n-o poartă doar clasa politică de la noi, ci și cea a unei Uniuni Europene cu a cărei legislaţie ne armonizăm şi care manifestă la fel de multă rezistenţă la reformă.

Și ar mai fi o întrebare de pus: oare ce fel de economie e aceea care înregistrează o creștere semnificativă în UE, dar nu generează suficientă lichiditate pentru ca PIB-ul suplimentar să permită realizarea cu ușurință a cheltuielilor?

Una care crește pe baza unor artificii, care doar creează impresia de creștere, din moment ce lichiditatea se restrânge, în loc să fie stimulată.

Un exemplu poate fi oferit de achiziția de tehnică de luptă. Aceasta, potrivit noii metodologii de calcul a PIB, constituie investiție și contribuie la mărirea acestuia, însă, dacă s-ar merge pe vechea viziune conform căreia respectivele cumpărări sunt cheltuieli, s-ar explica de ce scade, în loc să crească lichiditatea.

Pentru ca ea să nu fie afectată, ar trebui – pe actuala secvență – ca echipamentele militare să se achiziționeze cu fonduri europene. Nu mi se pare o enormitate ceea ce spun. Statele UE sunt membre NATO, apărarea poate fi asimilată infrastructurii şi trebuie realizată solid şi armonizat. Iar în situaţia în care unele ţări mai sărace se dezechilibrează macroeconomic, e firesc să acţioneze finanţarea comunitară.

Reiau ideea că majorarea salariilor în zona non-tradable a administrației locale, ruptă de productivitate, erodează venitul disponibil, iar creşterea economică secătuieşte societatea, în loc să genereze bunăstare. Dar o fac numai pentru a atrage atenţia că mărirea lefurilor bugetarilor trage în sus preţul forţei de muncă slab calificate. Adică, în contextul în care creşterea remuneraţiilor determină scumpirea bunurilor de bază și intrarea într-o spirală inflaționistă, asistăm nu doar la inflatarea preţului mărfurilor, ci şi al serviciilor, în circumstanţele în care oricum numărul celor ce le prestează scade, pe seama migraţiei.

Venitul instalatorului se apropie de cel al profesorului, fiindcă interesul nu e concentrat pe educaţie. Ba chiar şi cei ce beneficiază de calificări înalte se „recalifică” în zonele joase, fără a fi toţi istorici.

Suntem într-o secvenţă similară cu cea din zona euro când Banca Centrală Europeană a inundat piaţa cu bani (QE). Asta, pentru că aruncatul cu bani din elicopter (helicopter money) şi stimularea consumului se pot realiza şi prin intermediul măririi venitului minim garantat, a salariilor controlate de stat, cu riscul inducerii de deficite, în măsura în care veniturile nu avansează în pas cu productivitatea. Şi spun productivitate, nu competitivitate, fiindcă măririle salariale nu se rezumă la zona tradable, dimpotrivă, non-tradable-ul creează problemele.

Din păcate, o creştere economică legată de avansul salariilor, subsecventă QE, ce trimite lichiditatea în viitor, deoarece e asociată cu scăderi de productivitate, se va dovedi un fenomen incontrolabil. Nu ştii la ce să te aştepţi când alocarea resurselor e făcută defectuos. Deficitele îţi vor majora, la un moment dat, dobânzile!