Interviu cu Leszek Balcerowicz, artizanul terapiei de şoc din Polonia

A fost numit artizanul terapiei de şoc pentru programul de reforme iniţiat în septembrie 1989, care a reuşit să pună capăt hiperinflaţiei, să echilibreze bugetul public şi să aşeze definitiv economia poloneză pe „turnanta” economiei de piaţă.

Atunci când există presiuni salariale nesusţinute de sporuri de productivitate, tensiunile pot refula pe două căi: inflaţie sau şomaj. Polonia a ales să nu mascheze somajul, România a preferat inflaţia. Care sunt neajunsurile celei de a doua căi?

De la bun început vreau să precizez că nu aş dori să mă refer la problemele specifice ale României întrucât nu cunosc în detaliu situaţia individuală a ţării dumneavoastră. Voi comenta, în schimb, chestiunile de natură economică şi politică ce sunt comune, într-o oarecare măsură, României şi Poloniei. Acum, după cum ştie orice economist, atât economia, cât şi cetăţenii au de suferit pe termen lung atunci când ritmul de majorare al salariilor depăşeşte rata de creştere a productivităţii, aşa că răspunsul meu este unul categoric: acest lucru trebuie evitat. Iar cea mai bună metodă de a impulsiona productivitatea este implementarea de reforme, atât la nivel de întreprindere, cât şi la nivel de ţară. Trebuie să vedem, mai întâi, unde avem de a face cu majorări salariale excesive. Răspunsul este: evident, în sectorul public, pentru că acolo stimulentele şi interesul pentru a introduce măsuri de creştere a productivităţii sunt mai slabe decât în sectorul privat. Iar soluţia indispensabilă este privatizarea.

România – o piaţă cu 21,6 milioane de consumatori – are 500.000 de companii. Potrivit acestui raport, Polonia – o ţară cu 38,2 milioane locuitori – ar trebui să aibă cel mult un milion. Dar nu e aşa, în Polonia sunt peste trei milioane de companii. Cum se explică această diferenţă?

De obicei, atunci când apar astfel de diferenţe între ţări în ceea ce priveşte dinamica înfiinţării de noi firme, trebuie să studiem cu atenţie condiţiile de intrare pe pieţe a companiilor nou-înfiinţate din cele două state, cât de uşor sau greu le este să intre pe piaţă. Trebuie să comparăm costurile, iar dacă numărul de noi jucători dintr-o ţară este mic, cel mai probabil costurile fiscale şi administrative de intrare pe pieţe este prea mare şi, deci, restrictiv, fapt care ar trebui să dea de gândit autorităţilor.

Polonia, Ungaria şi Cehia au privatizat şi capitalizat o serie mare de companii prin intermediul burselor, în timp ce România a mers pe mâna investitorilor strategici. Care variantă vi se pare mai eficientă?

Părerea mea este că nu putem stabili, ca regulă generală, care dintre cele două metode este mai eficientă, ci că trebuie să analizăm cu atenţie condiţiile specifice ale fiecărei întreprinderi în parte. De exemplu, şi în Polonia am avut destule privatizări de succes cu investitori strategici, cum ar fi, de exemplu, cele din sectorul bancar. Această tehnică de privatizare are avantajele ei. Lucrul cel mai important este ca privatizările să se facă în mod competent. Asta înseamnă că viziunea ta trebuie să vadă dincolo de imediat, adică de preţul obţinut pentru un anumit activ şi trebuie să aibă în vedere stabilirea de acorduri prin care cumpărătorul să se angajeze ferm pentru un anume nivel al investiţiilor şi pentru restructurarea eficientă a companiei. Pe lângă asta, procesul de privatizare prin intermediul investitorilor strategici este mai rapid. Deci, în anumite cazuri, această metodă de privatizare este de preferat, deşi, repet, nu este valabil pentru toate situaţiile. Asta nu înseamnă că privatizarea prin listare la Bursă trebuie exclusă, ba dimpotrivă. Indiferent de metoda aleasă, autorităţile trebuie să se asigure că întreprinderea privatizată va fi restructurată în mod eficient şi trebuie să analizeze cu grijă care este cea mai bună metodă pentru atingerea acestui obiectiv: Bursa sau investitorii strategici.

Cum comentaţi afirmaţia fostului preşedinte al Băncii Centrale Europene, Wim Duisenberg, potrivit căreia „Tentaţia politicienilor de a recurge la măsuri monetare care să aducă rezolvări temporare prin sacrificarea perspectivelor economice pe termen lung este tot timpul prezentă”?

Ca fost guvernator de bancă centrală, nu pot decât să fiu de acord cu Duisenberg. Este extrem de important ca politica monetară să fie protejată de orice presiune sau intruziune politică. De ce este atât de important? Pentru că sistemul monetar actual, în care statul tipăreşte banii, iar aceştia nu sunt legaţi de nimic substanţial, cum se întâmpla în epoca etalonului aur, nu se poate proteja de unul singur.Tendinţa autorităţilor politice este de a se folosi de sistemul monetar pentru atingerea scopurilor proprii – şi aduc aici, ca exemplu, escaladarea cheltuielilor publice în preajma perioadelor electorale. În aceste condiţii, independenţa băncilor centrale este un lucru extrem de practic, fără nimic ideologic, atâta vreme cât se doreşte stabilitate pentru sistemul monetar. (Independenţa băncilor centrale – locale, în cazul monedelor autohtone şi a Băncii Centrale Europene, în cazul adoptării monedei unice – este singura soluţie pentru stabilitatea unui sistem monetar de stat, în care banii nu sunt legaţi de nimic substanţial).  

În Europa Continentală, în general, şi în Europa Centrală şi de Est, în particular, strategiile energetice sunt utilizate ca argument împotriva privatizării sectorului. Credeţi că statul poate avea un rol pozitiv în procesul de alocare a resurselor?

Nu cred că din statutul aparte al sectorului energetic – care se reduce, în esenţă, la faptul că toate palierele vieţii economice şi sociale ale unei ţări depind de el – rezultă că statul trebuie în mod necesar să deţină controlul asupra sa. Acest statut aparte poate fi tratat şi prin alte metode: o atentă şi competentă selecţie a investitorilor, o bună reglementare şi nu doar prezervarea actualei proprietăţi de stat, care politizează inevitabil acest sector. Părerea mea este că tocmai pentru că sectorul energetic este atât de important, el ar trebui privatizat. De exemplu, în Polonia, sunt din ce în ce mai multe semnale că sectorul energetic, care este deţinut în proporţie covârşitoare de stat, ar putea deveni, în curând, incapabil să mai furnizeze cantităţile de energie solicitate de sistem, din cauza faptului că întreprinderile din domeniu nu au efectuat suficiente investiţii pentru asigurarea capacităţii optime de producţie şi transport. Concluzia ar fi: dacă un anumit lucru este foarte important, atunci nu trebuie lăsat în mâna statului.

În cartea dumneavoastră „Libertate şi dezvoltare” susţineţi intervenţia statului împotriva monopolurilor naturale. Nu credeţi că, pe termen lung, piaţa ar putea rezolva mai eficient această problemă? Intervenţia statului nu creează cumva un oligopol artificial format din grupuri de presiune interesate de desfiinţarea monopolului natural?

În opinia mea, există din ce în ce mai puţine monopoluri naturale, iar asta din cauza progresului tehnologic, care face ca fostele monopoluri naturale să fie din ce în ce mai supuse competiţiei. Mă refer în special la sectoare precum energia şi telecomunicaţiile – industriile de reţea. De asemenea, s-au produs modificări în ceea ce priveşte înţelegerea teoretică a mecanismelor de funcţionare a economiei. De aceea, aş spune că, acolo unde este posibil din punct de vedere tehnic, trebuie introdusă competiţia, iar companiile trebuie privatizate. Consider de asemenea că acest lucru este posibil în cele mai multe din sectoarele economiei.

În România s-a acreditat ideea că singurul mod de a finanţa infrastructura este deficitul bugetar. Mai există şi alte modalităţi de finanţare?

Nevoile de finanţare a proiectelor de infrastructură nu justifică în nici un fel politicile fiscale iresponsabile. Sunt multe ţări care reuşesc să menţină politici fiscale optime şi, în acelaşi timp, să finanţeze eficient lucrări de infrastructură. Deficitele cronice sunt extrem de dăunătoare pe termen lung pentru creşterea economică, iar dacă această creştere este afectată, atunci şi posibilitatea de a investi eficient în infrastructură va fi, indirect, afectată. Politica deficitelor bugetare înalte şi justificarea ei prin nevoile de finanţare a proiectelor de infrastructură demonstrează o lipsă de viziune pe termen lung.

Autorităţile găsesc câte un pretext global – “Poluarea schimbă clima”, “Tutunul ucide” – pentru a se asigura că cetăţenii nu vor protesta la majorarea taxelor, apoi fac ceea ce ştiu mai bine: pe de o parte, reduc inflaţia pe seama amendării nivelului de trai, pe de alta, direcţionează banii strânşi către clienţii politici, pentru a întreţine creşterea economică. Cum comentaţi aprecierea preşedintelui ceh Vaclav Klaus, potrivit căreia: “Cu cât este mai saracă societatea, cu atât mai brutal se va comporta faţă de natură, iar cu cât este mai bogată, cu atât e valabilă tendinţa inversă”?

În primul rând aş vrea să spun că avem nevoie de o dezbatere mult mai rezonabilă asupra stării, perspectivelor şi riscurilor cu care se confruntă în mod real mediul şi clima. Sunt de acord cu domnul Klaus – deşi, poate, n-aş utiliza acelaşi arsenal retoric – atunci când spune că aici avem de a face cu un nou tip de ideologie. Asta înseamnă că ar trebui să ne ferim să luăm măsuri fără o analiză raţională şi ştiinţifică serioasă, doar pe baza impulsurilor emoţionale. Atunci când adoptăm şi încurajăm proiecte arbitrare, ineficiente din punct de vedere al calculelor cost – beneficiu, doar de dragul ideologiei şi al modei, oamenii vor avea de suferit. De ce? Pentru că atunci când costurile sunt mari, bunăstarea lor va fi afectată. N-ar trebui să permitem emoţiilor şi ideologiei – al cărei vehicul principal sunt emoţiile – să influenţeze şi, la limită, să ia locul analizei raţionale. {i am să vă dau un singur exemplu: biocombustibilii. S-a spus, atât în Statele Unite, cât şi în Uniunea Europeană, că producţia şi consumul de biocombustibili trebuie majorate. S-a dovedit, până la urmă, că asta duce la creşterea preţurilor la alimente, fapt care îi afectează, în primul rând, pe oamenii săraci. Pe lângă asta, s-a mai dovedit şi că tehnologiile de producere a biocombustibililor poluează mediul. În concluzie, decizia de majorare a producţiei de biocombustibili a fost una arbitrară, deloc bazată pe o analiză raţională. Întrebarea este: vor renunţa autorităţile UE la această decizie? Pentru că autorităţile trebuie să-şi fundamenteze deciziile pe analize raţionale, iar dacă greşesc – pentru că, ştiţi, oamenii mai şi greşesc – trebuie obligate să îşi corecteze erorile, cetăţenii trebuie să le ceară asta. Aşa că problema protecţiei mediului are implicaţii mult mai adânci decât lasă să se creadă ideologia. Cum se iau deciziile în UE? Există, ca să spunem aşa, un mecanism de „control al calităţii” acestora?  

Ce părere aveţi despre declaraţia lui Jürgen Stark – membru al board-ului BCE – care a avertizat că: “Guvernele europene riscă să împărtăşească soarta dinozaurilor, dacă nu îşi reduc cheltuielile publice”? Stark este de părere că statele ar putea avea cele mai bune evoluţii – economice şi sociale – în cazul în care cheltuielile totale, care includ datoriile, s-ar situa între 30 şi 35% din PIB.

Sunt de acord cu această afirmaţie, pentru că am efectuat multe cercetări şi am ajuns la concluzia că o pondere ridicată a cheltuielilor în PIB, mai ales în economiile sărace, afectează creşteresa economică pe termen lung. Cheltuielile mari cer taxe mari, produc deficite mari şi înseamnă, de fapt, cheltuieli sociale mari, ceea ce descurajează munca şi îi descurajează pe oameni să-şi mai caute de lucru. Unul dintre cele mai insidioase mesaje care se emit este acela că un nivel înalt al cheltuielilor sociale este un lucru bun pentru oameni, ceea ce este complet fals. Dimpotrivă, experienţa a demonstrat că un nivel înalt al cheltuielilor publice face rău oamenilor, pe termen lung.

(Interviu apărut în Săptămâna Financiară în iunie 2008)