Zicerea “Nu puteți voi vota, cât putem noi fura”, a fost întoarsă, mobilizator, pe dos, dar problema e că furatul pe timp de criză, în cel mai prost moment posibil, lasă economia fără lichiditate. După care sunt  tăiate investițiile și fără acestea nu prea se mai poate vorbi de resurse pentru creșterea economică. Oare de ce își propun așa ceva cu insistență guvernanții, mai ales că datoria publică se situează la pragul de alertă de 40% din PIB?

Dacă ei vor totuși să realizeze investiții și economia să crească o pot face, dar numai cu bani europeni. Fiindcă aceia autohtoni nu trebui alocați în proiecte care să dureze mai mult de 6 luni, menite să genereze lichiditate în același exercițiu financiar.

Se pare însă că majoritatea analiștilor nu e deranjată de faptul că e stricată lichiditatea menajelor și că piețele-s lipsite de materie primă. Iar dacă vor fi capacitați banii românilor în proiecte strategice de infrastructură mare se va vedea că  nu-i întrerupt lanțul furtului, dimpotrivă, e stimulat. Cu riscul unui nou blocaj financiar, ce poate fi evitat doar prin majorarea taxelor și impozitelor. Care s-ar mări ca să-i ferească, practic, pe autorii jafului.

De aceea, singura soluție de a reechilibra contextul macro e de a reduce presiunea datoriei publice cu ajutorul unui excedent bugetar, realizat însă în paralel cu o micșorare a presiunii fiscale pe populația supraîndatorată. Motiv pentru care dezbaterea din societatea e necesar să se mute de la investiții cu bani publici românești, la piețe și productivitate.

Dacă e să amintim spusele lui Marx, potrivit cărora singura cale de a ucide capitalismul e cu taxe,taxe și iar taxe, România are nevoie să procedeze taman pe dos. Să-și întărească diviziunea muncii, și să participe la cea europeană, să genereze sporuri de productivitate și să nu deposedeze piețele de lichiditate.