Am revăzut un film, Einstein și Eddington, menit să-i dea Cezarului ce-i al Cezarului. Omul de știință britanic Arthur Eddington aduce consacrarea teoriei relativității a lui Albert Einstein, ceea ce revoluționează știința și face din fizicianul german un super star.

Da, numai că Eddington, la rându-i, îi dă lui Dumnezeu ce-i a lui Dumnezeu. El notează că între știință și religie nu există o prăpastie, așa cum arată materialismul științic ateu. Dimpotrivă, el scrie, în 1930: “De ce cred în Dumnezeu: Știința și Religia, după cum le vede un savant.” (Why I Believe in God: Science and Religion, as a Scientist Sees It).

 

 

Dar și Papa vine să întoarcă favoarea lui Eddington și afimă că Big Bang-ul nu e incompatibil cu existenţa unui creator, ba susține chiar că aceste teorii „cer existenţa unui creator”.

Din câte înţelegem, Papa acceptă Big Bang-ul, evidențiază care-s beneficiile dezordinii – teoretizate deja de Nassim Nicholas Taleb – şi întăreşte ideea că Dumnezeu face particulele să ajungă la echilibru.

El ar dori ca Biserica să nu fie o instituţie politică, ci un mod de a învăţa lucrurile. Şi lasă să se înţeleagă că educaţia e extrem de importantă.

Biserica, în general, merge pe dogme, e retrogradă, dar Papa Francisc are curajul să accepte teoriile ştiinţifice şi să le explice. Înaltul prelat face un pas interesant şi arată spre importanţa raţiunii.

Şi chestiunea se poate explica şi din alt unghi. Sfântul Părinte e conştient că religia trebuie să reprezinte un mod de a cultiva încrederea. Dogmele au fost ţinute acolo unde nu existau explicaţii. Când acestea apar e necesar să se renunţe la tezele imuabile.

Sigur, Papa nu spune asta explicit, ci că sunt date ştiinţifice ce dovedesc existenţa lui Dumnezeu. Dogmele generează neîncredere, şi el le elimină cu ajutorul științei, pentru a dobândi credibilitate. Fiindcă religia, în lipsa cunoaşterii, a devenit politică, fiind şi dogmatică.

 

 

Putem merge mai departe cu discuția spre Vechiul Testament, cartea de căpătâi a creștinismului. Acesta e o colecție de texte fără autori cunoscuți, prin comparație cu Noul Testament, ce reprezintă o alegere clară de scrieri a unei instituții ce a acaparat din punct de vedere politic credința.

Textele din cea de a doua parte a Bibliei au fost selectate în urma unui proces de hazard moral, pe când cele din Vechiul Testament au fost reproduse in integrum –  reiterăm – fără a menționa numele autorilor, precum evangheliile din Noul Testament.

Această situație, care a survenit la momentul apariției Bisericii ca instituție, denotă faptul că aceasta a început imediat să-și exercite prerogativele. Și având în vedere că, în evoluția ființei umane, credința ocupă un loc important și în afara ei omul își găsește foarte greu o cale de a evolua, încercarea de acaparare a unui element atât de important de către o instituție constituie o cale de a direcționa evoluția societății într-un mod netransparent, dogmatic, urmărind anumite interese.

O minimă cultură teologică ar trebui să reamintească oricui că, fără religiile abrahamice și în primul rând fără creștinism, gândirea științifică pozitivă nu ar fi fost posibilă. Fără postularea lui Dumnezeu în transcendență, separat de lumea empirică, aceasta din urmă ar fi în continuare populată mental de zei, demoni, spiriduși și alte forțe misterioase, iar cunoașterea ei probabil că n-ar trece de atomismul lui Democrit. Creștinismul a eliberat lumea materială de povara eresurilor imanentiste și a deschis-o înspre gândirea pozitiv-științifică, bazată pe principiul cauzalității și pe experiment. Antiteza darwinism-creaționism este falsă. Nu se preocupă de ea decât cei deopotrivă de ignoranți în epistemologie și teologie.

 

 

Nu în ultimul rând  drepturile universale ale omului, toleranța față de celălalt, nondiscriminarea pe criterii sociale, rasiale, etnice și de gen, își au originea tot în creștinism, căci spune Sfântul Pavel în Epistola către Galateni: „Fraţilor, înainte de venirea credinţei, noi eram păziţi sub Lege, fiind închişi pentru credinţa care avea să se descopere. Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm din credinţă. Iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză. Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Iisus. Căci câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus. Iar dacă voi sunteţi ai lui Hristos, sunteţi deci urmaşii lui Avraam, moştenitori după făgăduinţă”.

Scriitorului englez D.H. Lawrence subliniază că: “Dumnezeu nu face lucruri. El este lucruri.” Dacă înţelegi sistemul şi te faci util lui, poţi să nu dispari. Important este să observi cum încearcă el să se structureze şi să sesizezi modificările, fiindcă sistemul – după cum sugerează fizicienii, precum Eddington – e în expansiune şi tinde spre un anumit echilibru.

Doar dacă realizezi cum funcţionează sistemul – natura – şi convergi în direcţia în care merge el, poţi supravieţui.

 

 

Deci dacă am şti care sunt regulile ce trebuie respectate, şi n-am mai “juca” împotriva lor, am putea trăi precum Set, Enos, Cainan. Maleleil, Iared, Enoh, Matusalem, Laneh sau Noe evocați în Vechiul Testament. Astfel de lucruri fac legătura între Biserică şi Ştiinţă. Şi arată cât de greşită e optica comuniştilor, ce şi-au propus să “supună” forţele naturii.

Evangheliile și Tradiția arată că cel mai mare dar al lui Dumnezeu pentru om este libertatea și liberul arbitru, că virtutea impusă cu forța nu are nici o valoare și că „vrednic este lucrătorul de plata sa”. E interesant de văzut, dacă tot aducem în discuție suportul științific, cum a evoluat numărul credincioşilor în ultima jumătate de veac, pentru că dacă acesta s-a micşorat şi s-a mărit cel al liber cugetătorilor, e posibil ca sistemul să fie mai puţin capitalist, cu tranzacţii derulate natural, prin intermediul mâinii invizibile a pieţei, postulate de Adam Smith.