Banca Centrală Europeană (BCE) continuă să susțină programul de relaxare cantitativă (quantitative easing – QE) în corelație cu ceea ce spunea John Maynard Keynes, potrivit căruia prețul activelor determină nivelul ratei de ocupare a forței de muncă. Economistul britanic aprecia că un declin ar trebui combătut prin majorarea ofertei de bani de către băncile centrale (de exemplu, prin cumpărarea de titluri de stat), pentru a crește la loc prețul imobilelor.
Măsurile de relaxare cantitativă (suplimentare de masă monetară în circulație), materializate în achiziția de titluri de stat, ajută băncile să nu mai execute garanțiile aferente creditelor neperformante, ceea ce conservă prețul activelor.
Iată care a fost linia ce pare să fi călăuzit BCE.
Diogene-primul bancher grec ruinat de inflație
Și totuși tradiția europeană a fabricării de bani din nimic datează dinaintea Lordului Keynes. Puțină lume știe, de pildă, că filosoful antic grec Diogene din Sinope, supranumit și cinicul, a fost și bancher.
Banca lui Diogene a fost printre primele care a recurs la inflație, respectiv la deprecierea monedei emise de ea, cu speranța că, în acest fel, să stimuleze creșterea activității economice, prin sporirea cantității de bani aflați în circulație.
Din păcate, în mod logic, efectul a fost creșterea prețurilor și a costului vieții, care a stârnit nemulțumirea și revolta populației.
Exilat și ruinat, Diogene s-a stabilit la Atena, însă se pare că nu și-a învățat lecția. Asta pentru că a continuat să militeze pentru renunțarea la moneda din metal prețios și înlocuirea ei cu moneda fiduciară.
De altfel, Grecia antică a fost zguduită de multe falimente bancare, cele mai multe dintre ele cauzate de utilizarea, încă de la acea vreme, a sistemului rezervelor fracționare.
Falimentul băncilor Timodemo, Sasinomo, Aristolocos s-a produs în urma unor crize bancare legate de acest fapt.
Riksbank – prima bancă naționalizată devine națională
În 1656, în Suedia, ia ființă prin decret regal prima bancă de emisiune, numită Stockholms Banco, companie privată ce avea dreptul de monopol timp de 30 de ani în a desfășura operațiuni bancare în Regatul Suediei.
Aceasta elibera bilete la purtător în schimbul depunerilor. Biletele de bancă se caracterizau prin aceea că nu erau purtătoare de dobânzi, aveau valori nominale standardizate, fixe, iar circulația lor ca mijloace de plată diminua cererea de rambursare a depunerilor.
Ele erau confecționate dintr-o hârtie specială, fabricată într-o manufactură din orașul Tumba.
Însă, din cauza politicii greșite de creditare, prin finanțarea creditelor pe termen lung pe baza depozitelor pe termen scurt, banca intră în incapacitate plată, nemaifăcând față cererilor de rambursare în schimbul bancnotelor emise.
În 1668, banca își încetează activitatea, iar directorul și inițiatorul acesteia, Johan Palmstruch, își pierde titlul nobiliar și dreptul de a practica operațiuni bancare.
Sentința mai prevedea ca, în cazul în care nu reușea să restabilească lichiditatea băncii, urma să fie executat prin decapitare.
Până la urmă, condamnarea la moarte îi este comutată, și Palmstruch moare în detenție în 1671, la vârstă de 60 de ani.
În 1668, Stockholms Banco e practic naționalizată și astfel ia ființă prima bancă centrală din lume, Banca Națională a Suediei, care, în zilele noastre, atribuie Premiul pentru Economie, în memoria lui Alfred Nobel.
Sveriges Riksbank a funcționat și era administrată sub controlul direct al Parlamentului, pentru a preîntâmpina riscul ca regele să capete o prea mare influență asupra acesteia.
John Law – un scoțian darnic cu banii altora
Stereotipul spune că scoțienii sunt zgârciți. Numai că unul dintre cei mai importanți scoțieni pentru istoria sistemului financiar mondial nu era deloc așa, în special când era vorba de banii altora.
John Law a fost al cincilea copil din familia aurarului scoțian William Law. După decesul tatălui său, a plecat, în 1688, la Londra.
La 17 ani a primit moștenire toată averea tatălui. S-a dovedit a fi o fire libertină și un mare iubitor al jocurilor de noroc.
La 9 aprilie 1694, îl ucide în duel pe Eduard Wilson și este condamnat la moarte, dar sentința îi e comutată în pedeapsă cu închisoarea.
Reușește să evadeze și se retrage la Amsterdam, unde începe studii economice. După terminarea lor, parcurge toată Europa, își prezintă ideile, dar este peste tot refuzat.
Prin jocuri de noroc, își reface averea, iar în 1707 devine prieten al lui Philippe d”Orleans. În 1715, după moartea lui Ludovic al XIV-lea, își oferă serviciile sale de economist lui d’Orléans.
Dacă am vrea să psihanalizam, am putea spune că, în cazul lui John Law, complexul oedipian s-a manifestat prin ură față de aur, obiectul profesiei tatălui sau.
Law este inițiatorul teoriei „creditului creator de capital”. Considerând că moneda metalică este limitată de cantitatea de metal prețios disponibil, el propune substituirea monedei metalice prin cea de hârtie, pentru a adapta cantitatea de monedă la nevoile producției și circulației.
John Law considera că la originea crizelor economice stă insuficienta cantitate de bani în circulație. De aceea, promovează ideea că e necesară crearea unei bănci de emisiune pentru ca, prin simpla punere a biletelor de bancă în circulație, să se producă noi capitaluri.
În 1716, într-un moment în care statul francez avea datorii enorme, Philippe d’Orléans îi permite să creeze Banca Generală a Franței.
Aceasta începe să pună în circulație monedă de hârtie garantată doar prin titluri ale datoriei publice sau alte concesiuni ale statului, cum ar fi dreptul de exploatare a Louisianei, Antilelor, Senegalului și Canadei, monopolul tutunului sau încasările statului din impozite directe.
În 1718, Banca Generală fuzionează cu Compania Indiilor Occidentale, formând Banca Regală, care, după doi ani de activitate prosperă, în care au fost emise bilete de bancă în mod excesiv, acestea își pierd valoarea, iar deținătorii devin neîncrezători, urmând o panică bancară și falimentul băncii.
În ciuda acestui fapt, sau poate tocmai de aceea, John Law este considerat părintele băncilor centrale contemporane.
Ulterior falimentului Băncii Regale, soarta lui Law a fost mult diferită de cea a șefilor de bănci centrale din epoca modernă. Și-a pierdut averea și a fost nevoit să fugă din Franța.
A continuat să practice jocurile de noroc, dar nu și-a mai revenit financiar. A murit la Veneția, de pneumonie, în 1729, uitat de lume și sărac.
Asignate – Revoluția Franceză face trafic de încredere
Cel mai interesant episod din istoria banilor de hârtie nu pare însă cel ce l-a avut erou pe John Law, ci se derulează șapte decenii mai târziu, în vremea Revoluției Franceze. Ați auzit de asignate?
Potrivit dicționarelor: ASIGNÁT= hârtie-monedă convertibilă în aur, garantată în ipotecă asupra domeniilor statului. Sau: “Hîrtie-monetă (în timpu marii revoluțiuni franceze) a cărei valoare era asignată pe bunuri naționale (1790-1796)”.
Și acum haideți să deschidem cartea – “Afaceri și căderi financiare în lumea capitalului”- pentru a afla că sistemul bănesc francez din 1789 era clădit pe legile elaborate în 1726, după căderea instituțiilor lui Law.
Unitatea monetară era livra, de 20 sous, iar cea mai mică subdiviziune era le denier, din care 12 bucăți reprezentau un sou. Erau monede de aur, argint, billon (un amestec de zinc, nichel și cupru).
În afară de moneda metalică mai existau un timp de bancnote, sub forma biletelor casei de scont, cu un curs forțat, care au circulat la început doar la Paris.
Suma totală a acestor bilete de bancă se ridica la 19,2 milioane de livre, iar moneda metalică ce se afla în țară era în valoare de 2,2 miliarde.
Odată însă cu începerea revoluției, moneda metalică începe să fie tezaurizată, dispărând din circulație, conform legii lui Gresham. Era nevoie de bani noi. Fără să aibă rezerve de metale nobile, guvernul hotărăște să emită bani de hârtie – așa numitele asignate.
Principiul carea stătea la baza emisiunii noilor bani, a asignatelor, era, într-un fel, similar cu cel de pe vremea lui Law. Consta în garantarea acestor cu averea confiscată a casei regale, bisericii și clerului, bunuri care însumau 10 miliarde de livre.
La început s-a făcut o primă emisiune de 400 milioane de livre, operațiune care, ținând cont de volumul averilor confiscate, părea fără risc.
Publicul trebuia să aibă încredere, mai ales că decretul din 19/21 decembrie 1789, prin care s-au înființat asignatele, preciza că acestea erau mijloace pentru satisfacerea provizorie a creditorilor statului și pentru utilizarea practică a averii statului, adică a bunurilor confiscate.
Pentru a-i oferi atractivitate, guvernul concepe prima emisiune a asignatelor ca o emisiune de obligațiuni destinată creditorilor statului, formată din hârtii de 10.000 de livre. Ele ofereau o dobândă de 5%. Iar pe 17 aprilie 1790 urmează a doua serie, purtătoare de dobândă de 3% și care era formată din bilete de 200, 300 și 1.000 de livre.
Asignatele au apărut pe piață la 10 august 1790, însă cursul lor nu a crescut, așa cum se așteptase. Acest fapt a determinat o a treia emisiune, mult mai mare, de 3 miliarde de livre, dar care nu mai erau purtătoare de dobânzi și, drept urmare, cursul scade continuu în următorii 5 ani.
Cu toate acestea, tipărirea asignatelor nu se oprește, cantitatea lor sporește proporțional cu nevoile de finanțare tot mai mari ale guvernelor revoluționare. Astfel, ele devin pe nesimțite, simplă hârtie – monedă, pentru care noțiunea de “acoperite prin domeniile statului” ajunge să constituie doar o impresie în viziunea marelui public care le folosește ca bani.
În acest timp situația financiară a țării se înrăutățea, veniturile din impozite scădeau tot mai mult. Pentru salvarea situației s-a apelat, printre altele și la contribuții patriotice, dar care s-au dovedit a fi insignifiante.
Inflația micșora veniturile curente ale statului, în timp ce cheltuielile guvernului cereau tot mai mulți bani. Începând din 1793, volumul impozitelor devenise atât de redus încât tipografia de hârtie-monedă (asignate) rămăsese printre puținele mijloace de acoperire a nevoilor urgente.
Așa cum era de așteptat, în această perioadă tulbure și instabilă monedele de aur și argint dispar total din circulație, fapt pentru care tiparnița își continuă netulburată activitatea, iar asignatele care ies de sub tipar nu mai respectă nicio regulă.
Cine refuză banii de hârtie este condamnat la moarte
La începutul anului 1793, Franța era în război cu Anglia, Prusia, Austria, Olanda, Sardinia – Piemont, Neapole și Spania. La asta se adaugă revoltele din Vandeea, Normandia și Provence. Uriașele cheltuielile necesitate de acestea evenimente determină imprimarea de bancnote în ritm alert, fapt care duce la deprecierea banilor.
Unul din principalele motive ale deprecierii era neîncredrea populației, care sporea pe măsură ce se înmulțeau banii de hârtie.
Transformarea asignatelor din bonuri-ipotecare în monedă-hârtie trebuia strâns corelată cu cantitatea de mărfuri în circulație. Această corelație nu a fost însă respectată. Mai mult, acoperirea asignatelor cu valoarea pe care o reprezentau domeniile statului, nu a corespuns realității.
Astfel, înainte de vânzarea lor, domeniile erau supuse unei evaluări după alte principii, iar odată cu deprecierea asignatelor sporeau proporțional și sumele oferite la licitație pentru cumpărarea lor.
Asigurarea dată prin posesia domeniilor trebuia să-și găsească expresia în arderea asignatelor intrate în trezoreria statului, ca urmare a vânzării unui domeniu. Din păcate însă, nu doar că nu se procedează în acest mod, ci se tipăresc tot mai multe asignate.
În consecință, valoarea asignatelor scade văzând cu ochii. În 1793 – 1794, guvernul decretează măsuri ce impun sancțiuni extreme de aspre, menite să împiedice scăderea cursului asignatelor. Măsurile administrative prevăd ca achiziția și vânzarea de metale prețioase, precum și refuzul de a primi asignate să fie pedepsită, la început, cu închisoare, apoi chiar cu moartea.
Desigur, aplicarea acestor măsuri a avut efect contrar, monedele de metal dispar cu totul din circulație, iar asignatele sunt privite cu tot mai multă suspiciune. Începând din 1794 cursul asignatelor începe un proces rapid de scădere ca urmare a uriașei cantități de hârtie pe care imprimeriile trezoreriei naționale o azvârleau lună de lună pe piață. Până la urmă, în mintea publicului se conturează ideea că asignatele nu valorează nimic…
În 1795, începe o legislație de reînnoire, care a fost continuată sub Directorat și s-a sfârșit sub Consulat. Este deschisă Bursa din Paris, după care Directoratul hotărăște reîntoarcerea la sistemul monetar metalic și distrugerea în public, în 1796, a tipografiei destinate tipăriirii asignatelor
La 10 februarie 1797 sunt retrase ultimele asignate care se mai aflau în circulație. Cazul lor e tipic, conchid autorii cărții “Afaceri și căderi financiare în lumea capitalului”. El ilustrează soarta banilor de hârtie emiși în exces față de nevoile reale, fără a se ține cont de legile specifice care guvernează circulația hârtiei monedă.
Banca Centrală Europeană se pregătește să pună punct QE la sfârșitul anului 2018.