Ricardo îi sugerează lui Malthus că se poate evita canibalismul!

Cleric și teoretician economic, Malthus apreciază că populația crește în progresie geometrică, în timp ce mijloacele de subzistență se înmulțesc în progresie aritmetică. De aceea, el susţine că sărăcia, bolile, epidemiile și războaiele sunt factori pozitivi pentru omenire, în măsura în care  asigură echilibrul între populație și cantitatea de bunuri.

Preocupat de suprapopulare, Malthus recomandă căsătoriile târzii şi contracepția.

Îl inspiră pe Keynes, în măsura în care consideră că economisirea în exces dereglează echilibrul dintre producție și consum. Și-l contrazice pe Say, care e de părere că piețele se pot autoregla. E bun prieten cu Ricardo, care fondeză primul club de economie politică în Regatul Unit, în cadrul căruia Malthus e cel dintâi ce predă un curs denumit astfel.

Eseul său asupra principiului populației îl influențează pe Lasalle să formuleze legea de fier a salariilor. Potrivit  acesteia remunerațiile tind pe termen lung către nivelul minim necesar pentru susținerea lucrătorului și a familiei sale. Deși ulterior Marx îl critică pe Lasalle, când spune că din respectiva lege nu-i aparține nimic, cu excepția cuvântului „descumpănit”, împrumutat de la „marile și veșnicele legi de aramă” ale lui Goethe.

Important este însă că Orwell pune “în aplicare” învăţăturile malthusiene, puterile mondiale din cartea sa “1984” sunt interesate să întreţină starea de război ce distruge rezultatele muncii oamenilor şi-i face să nu aibă „prea mult confort şi, în ultimă instanţă, prea multă inteligenţă”.

Dar şi Huxley – “Minunata lume nouă” sau Vonnegut Jr – “Harrison Bergeron” – încearcă să avertizeze asupra „trendului” malthusian în forme ironice şi atunci când se vede că „miştourile” antitotalitariste de tip Orwell-Huxley-Vonnegut devin idei de urmat  se stinge lumina. E scurtcircuitat factorul cultural, ca să nu se bage de seamă, chiar dacă o a doua Revoluţie Industrială (alternativa la război, epidemii şi sărăcie) tocmai pe „prea multă inteligenţă”  ar trebui să se bazeze şi exact creativitatea este cea reprimată.

Ca să spunem lucururilor pe nume, lumea evoluează cu creativitate, libertate şi alocarea capitalurilor pe criterii de piaţă, nu pe seama unui mod care le reprimă. Nu modul de organizare politico – corporatist e nevoie să primeze, ci creativitatea. Libertatea şi creativitatea trebuie puse înaintea disciplinei. Principiile în faţa amenzilor. Nu politicienii şi corporaţiile trebuie să fie stăpânii indivizilor, iar mâna invizibilă a pieţei n-are de ce să fie înlocuită cu cea politizată, care redistribuie resursele.

Din păcate, după ce se constată că nu se poate obţine suportul tehnologic dorit, ca urmare a insuficientei cultivări a creativităţii şi meritocraţie, fără să existe vreo preocupare și responsabilitate legată de cauza nerespectării principiilor, se trece la reprimarea brutală a cererii. Altfel spus, în locul creativităţii şi încurajării formării clasei de mijloc şi a elitei, care să permită al doilea salt „revoluţionar”, menit să susțină omenirea la cât a ajuns ea numeric, se recurge la extincție, ce echivalează, de regulă, cu purtarea de războaie.

Asta cu menţiunea că statele sociale şi-au înţeles prost rolul. Socializarea nu trebuia să privească pierderile, ci educaţia, pentru a creşte nivelul de conştiinţă. Iar alături de uniformizarea educaţiei e necesar să se repună pe tapet şi problema protejării proprietăţii, pentru ca indivizilor să le crească gradul de încredere.

În circumstanţele discuţiilor privind schimbarea formei de globalizare mi se părea relevant să ne apropiem de Dumnezeu, ca mod în care se configurează firesc lucrurile, nu propulsat IT-ul în rolul de ucenic vrăjitor și pe post de substitut al științelor fundamentale, iar rezultatul să fie apelarea la malthusianism în locul următoarei Revoluţii.

Asta cu mențiunea că noi, ca planetă, suntem un sistem închis. Nu luăm resurse din altă parte şi depindem de felul cum le exploatăm. În momentul de faţă se observă că o facem cantitativ şi nu calitativ.

Dezvoltarea calitativă înseamnă educaţie şi legislaţie economico-socială, care să stimuleze elitele să iasă din spaţiul închis. Iar aici merită pusă întrebarea: Ştiţi de ce s-au apucat unii să-i cucerească pe alţii? Ca să le ia resursele.

Cu concluzia: fie procurăm resurse noi, fie – dacă n-o facem şi funcţionăm ca până acum – ajungem la canibalism!

Dar apropo de Malthus și Ricardo, așa cum aflăm din cartea dedicată celui din urmă de către Costin Murgescu (“David Ricardo în Anglia revoluției industriale”). Malthus îl roagă pe omul de afaceri Ricardo să-i rezerve o subscripție de 5.000 de lire la un viitor împrumut de război. Ricardo reușește să facă acest lucru în condiții deosebit de avantajoase, numai că, a doua zi după licitație, Malthus – impresionat de pregătirile lui Napoleon – îl roagă pe Ricardo să-i vândă cu un câștig minim titlurile rezervate. Ricardo procedează însă pe dos, joacă mai mult și victoria lui Wellington la Waterloo îi aduce un câștig fabulos pe bursă. Ceea ce face pe cineva să noteze cu ironie, scrie Murgescu:” Era într-adevăr, o lume răsturnată: un agent de schimb teoretician contra unui teolog realist, cu atât mai mult cu cât teoreticianul (Ricardo) se pricepea în materie de bani, în timp ce omul faptelor și cifrelor (Malthus) era cu totul dezorientat în acest domeniu”.

Ricardo îi arată lui Malthus că se poate evita canibalismul!

Ceea ce mai merită adăugat ar fi că în urmă cu 13 ani. atunci când scriam în Jurnalul un text numit “Revoluție sau inflație” în care apreciam că inflația, pe seama socializării pierderilor, poate reprezenta o formă de ajustare, dar ea nu face decât să amâne o re¬voluție, care cu cât se produce mai târziu cu atât va fi mai brutală, am primit un feedback de la un cititor.

Acesta comenta că “inflația a permis și permite ajustări, care altminteri s-au făcut (și se mai pot face) doar prin revoluții. E drept, boala lungă e moarte sigură, dar până una-alta trăiești, speri și poate chiar rezolvi. Nu știu dacă viața preferă decontul matematic sau târguiala perpetuă?”.

Din câte se vede, problema se reduce, de fapt, la cum acceptăm să se facă reglajele, prin inflație – un impozit implicit – ori printr-o revoluție? Cu precizarea că „balonul” de libertate al anii ’60-’70 – rezultat al revoluției „flower power”- a permis societății și economiei să se încarce cu creativitate pentru mai bine de două decenii, cu rezerve de productivitate ce s-au erodat accelerat şi premeditat în ultimii ani.