Am ajuns, după trei etape, la omul modern.

În prima parte, Rousseau ne-a introdus într-o lume în care omul începe să caute în sine un adevăr pe care societatea l-ar fi deformat. În a doua, această critică a societății a devenit proiect politic: dacă societatea îl corupe pe om, atunci poate fi reorganizată pentru a-l elibera. În a treia, problema s-a adâncit: nu mai era suficient să schimbăm proprietatea sau instituțiile, ci să înțelegem cultura, ideologia, limbajul, normele și mecanismele prin care societatea însăși produce tipul de om pe care îl considerăm „normal”.

Și acum apare întrebarea cea mai dificilă: Ce mai rămâne din om după ce am explicat aproape totul prin societate? Dacă omul este produs de familie, clasă, economie, cultură, educație, limbaj, norme și relații de putere, atunci unde mai găsim libertatea? Dacă aproape fiecare dorință poate fi explicată printr-o influență exterioară, mai există o voință capabilă să judece aceste influențe? Dacă orice normă poate fi suspectată de opresiune, după ce normă mai putem judeca opresiunea?

Aici revenim la Babbitt. Nu pentru a pretinde că el a anticipat toate problemele secolului XXI, ci pentru că pune o întrebare pe care genealogia noastră a împins-o treptat în plan secund: Cine îl formează pe omul care trebuie să fie liber?

I. Marea promisiune a modernității

Modernitatea a făcut o promisiune extraordinară. Omul nu trebuie să accepte lumea așa cum a primit-o. Poate să o schimbe și să-și schimbe instituțiile, legile, economia, cultura și chiar identitatea. Să-și aleagă drumul.

Această promisiune are ceva profund nobil în ea. Înseamnă că omul nu este condamnat să rămână prizonierul trecutului. Dar există o diferență între două afirmații: „Omul poate să se formeze” și „Omul se poate reinventa după propria dorință”.

Prima presupune o natură umană care trebuie disciplinată și cultivată. A doua riscă să transforme libertatea într-o formă de arbitrar. Și aici Rousseau rămâne prezent. Pentru că, în cultura modernă, ideea de autenticitate a ajuns să aibă o autoritate morală extraordinară: „Fii tu însuți”, „Urmează-ți inima”, „Ascultă-ți vocea interioară”, „Nu lăsa societatea să te definească”, „Nu permite nimănui să-ți spună cine ești”.

Toate aceste formule pot exprima lucruri sănătoase. Dar ele devin periculoase atunci când presupun că ceea ce simt în mine este, prin simplul fapt că îl simt, un criteriu suficient al binelui. Aici Babbitt ar ridica din nou frâna.

II. „Fii tu însuți” — dar cine este acest „tu”?

Aceasta poate fi una dintre cele mai dificile întrebări ale lumii moderne. Cine este „eu”-l pe care trebuie să-l descopăr?

Dacă Rousseau are dreptate, societatea ne pune măști. Atunci trebuie să le dăm jos. Dar dacă societatea ne formează într-o asemenea măsură încât nu există un „eu” complet separat de istorie, limbaj și cultură? Atunci „eu însumi” nu e ceva ce găsesc pur și simplu ascuns în interior, ci trebuie să-l formezi.

Aici apare diferența dintre autenticitate și caracter. Autenticitatea spune: „Descoperă cine ești.” Caracterul: „Devino cine trebuie să fii.” Prima este o mișcare spre interior, a doua spre un standard. Prima caută spontaneitatea, a doua cere exercițiu. Prima întreabă „Ce simt?”, a doua: „Ce este bine?”.

Aceste întrebări nu sunt echivalente. Și poate că una dintre marile tragedii ale modernității e tocmai faptul că le-am confundat.

III. Sentimentul devine autoritate

În lumea tradițională, sentimentul putea fi puternic fără să fie suveran. Poți simți furie și totuși să nu lovești, să simți invidie și să nu nedreptățești, dorință și să te abții, frică și să faci ceea ce trebuie. Poți simți ură și să ierți.

Aceasta este tocmai funcția disciplinei interioare, sentimentul există, dar nu conduce singur.

Modernitatea romantică începe însă să confere sentimentului o autoritate tot mai mare. Dacă simți profund, pare că experiența ta trebuie să conțină un adevăr. Dacă ceva te rănește, pare că acel lucru trebuie să fie nedrept. Dacă te simți exclus, pare că cineva trebuie să fie vinovat. Dacă te simți neîmplinit, pare că lumea trebuie schimbată.

Desigur, uneori aceste concluzii sunt corecte. Dar nu există o regulă logică prin care „mă simt rău” să devină automat „mi s-a făcut un rău”. Această diferență e esențială.

IV. De la frustrare la nedreptate

Aici apare una dintre cele mai importante transformări ale sensibilității moderne.

Frustrarea este o experiență universală. Nu putem obține tot ce dorim. Să fim admirați sau iubiți de toți. Nu putem avea toate oportunitățile, să câștigăm fiecare competiție, să eliminăm toate diferențele, să controlăm toate circumstanțele.

O cultură matură trebuie să-l învețe pe om să suporte această realitate. Dar dacă fiecare frustrare e interpretată ca o nedreptate, atunci lumea devine permanent vinovată.

Eu sufăr, deci cineva trebuie să fie responsabil. Nu am primit ceea ce doream, deci sistemul este nedrept. Mă simt inferior, trebuie eliminată comparația. Mă simt exclus, e necesar să fie inclus cu orice preț.

Din nou, uneori problema chiar este nedreptatea, dar nu orice suferință e legată de așa ceva. Uneori suferim pentru că am pierdut, am greșit, fiindcă alții sunt mai buni, pentru că viața are limite, dorințele noastre-s incompatibile. Uneori pentru că trebuie să ne schimbăm noi.

Aceasta este o lecție pe care Babbitt ar considera-o fundamentală.

V. Victima și problema responsabilității

Pe măsură ce explicațiile sociale devin mai sofisticate, apare o schimbare subtilă în modul în care omul se poate percepe pe sine.

Nu mai sunt doar „eu, omul care acționează”. Pot deveni „eu, omul căruia i se întâmplă lucruri”. Sunt produsul familiei, al clasei, al economiei, al educației, al culturii, al istoriei, al instituțiilor, al discursurilor, al normelor, al traumei sociale și al structurii de putere.

Din nou, toate aceste lucruri pot avea o influență reală. Problema apare când explicația devine scut împotriva responsabilității. Dacă sunt complet determinat de cauze exterioare, atunci de ce aș mai fi responsabil pentru ceea ce fac?

Aici Babbitt ar spune: influența nu este identică cu determinarea. Faptul că ceva te-a format nu înseamnă că trebuie să rămâi ceea ce te-a făcut acel lucru.

Omul poate primi o moștenire și să o refuze. Poate primi un caracter prost și să-l îndrepte. Poate veni dintr-un mediu dificil și să nu reproducă răul. Poate fi tentat și să reziste.

Această capacitate de rezistență este esențială.

VI. Frâna interioară

Aici trebuie să revenim la conceptul central al lui Babbitt: inner check.

Frâna interioară nu este frică. Nu este represiune în sens psihologic, ura față de plăcere, conformism. E capacitatea omului de a spune propriului impuls: „Nu pentru că îl simți trebuie să-l urmezi.”

Această propoziție este simplă. Dar consecințele ei sunt enorme. Înseamnă că omul nu este egal cu dorințele sale, cu furia, trauma, statutul său social, identitatea pe care societatea i-a atribuit-o. Și nici măcar nu e egal cu imaginea pe care și-a construit-o despre sine.

Există în el o capacitate de judecată și tocmai asta-l face liber.

VII. Libertatea modernă și paradoxul ei

Modernitatea a extins libertatea într-un mod extraordinar. Avem mai multe opțiuni, drepturi, posibilități de exprimare, forme de educație, moduri de viață și mai multe posibilități de a alege.

Dar există un paradox. Cu cât avem mai multe, cu atât avem nevoie mai mult de capacitatea de a alege bine. Un om care nu știe să se conducă nu devine neapărat mai liber când primește o mie de posibilități. Poate deveni mai confuz, mai dependent de impuls, mai vulnerabil la manipulare, mai dependent de aprobarea celorlalți și mai ușor de absorbit de modă.

Libertatea fără discernământ poate deveni o nouă formă de servitute.

VIII. Piața dorințelor

Aici critica marxistă și critica babbitiană se pot întâlni într-un punct neașteptat. Societatea de consum are nevoie de dorințe. Trebuie să dorești ceva nou: un produs, o experiență, o imagine, o identitate, un statut, un corp, un stil, o viață nouă.

Într-o asemenea societate, omul care este perfect mulțumit devine economic mai puțin interesant. Trebuie să existe permanent ceva care îți lipsește.

Și atunci apare întrebarea: cât din ceea ce dorim e cu adevărat al nostru? Aici Marcuse, Frankfurtul și Babbitt pot fi puși într-o conversație interesantă. Marcuse întreabă cine produce dorințele, Babbitt cine le controlează. Primul suspectează sistemul, al doilea omul. 

IX. Omul care nu mai suportă limita

Unul dintre cele mai vizibile simptome ale modernității târzii este dificultatea de a accepta limitele. Limita, autoritatea, tradiția, ierarhia, disciplina, judecata morală, frustrarea devin suspecte.

Dar omul nu poate exista fără limitem, corpul, timpul, capacitatea intelectuală, viața are limite, comunitățile, instituțiile au. Chiar și libertatea are limite.

Întrebarea matură nu e: „Cum eliminăm limitele?”, ci: „Care limite sunt legitime și care-s arbitrare?” Aceasta ultimă întrebare e mult mai dificilă și cere judecată.

X. Problema tradiției

Babbitt nu e un simplu apărător al trecutului. Pentru el, tradiția nu trebuie venerată mecanic, dar nici trăi cu presupunerea că ceea ce-i vechi e automat inferior.

Tradiția poate conține acumulare. Generații întregi au experimentat cu instituții, reguli, obiceiuri și forme de educație. Unele au supraviețuit pentru că funcționau, altele nu.

A arunca totul peste bord pentru că aparține trecutului poate fi la fel de irațional ca a păstra totul doar pentru că e vechi. Aici Babbitt se opune spiritului revoluționar în sensul cel mai larg: nu confunda noutatea cu progresul.

XI. Revoluția permanentă a sinelui

Dacă omul modern nu mai acceptă o identitate stabilă, poate ajunge să transforme propria existență într-un proiect permanent de reinventare.

Astăzi sunt unul, mâine altul. Ceea ce eram ieri nu mă mai definește, trebuie să mă reinventez, să mă exprim, să mă actualizez, să mă eliberez de ceea ce am fost.

Această libertate poate fi autentică, dar poate deveni și epuizantă. Pentru că un om care trebuie să facă permanent „update” nu are sentimentul că a ajuns undeva.

Nu mai există formare, doar reconfigurare. Nu mai există caracter, ci identitate. Nu mai există maturizare, numai auto-exprimare. Nu mai există un ideal către care să crești, doar dorința de a fi confirmat în forma prezentă.

XII. De la caracter la identitate

Aceasta e una dintre cele mai importante diferențe dintre lumea clasică și cea modernă. Caracterul răspunde la întrebarea: „Ce fel de om ești?”, identitatea contemporană tot mai mult la: „Cum te definești?”

Caracterul e construit prin acțiuni repetate, identitatea poate fi declarată. Caracterul trebuie demonstrat, identitatea revendicată. Caracterul este testat în timp, poate fi admirat sau condamnat, identitatea cere adesea recunoaștere.

Aici apare o problemă. Dacă identitatea devine criteriul principal al valorii morale, atunci critica poate fi interpretată nu ca evaluare a unei idei sau a unei acțiuni, ci ca atac asupra persoanei. Iar dacă orice critică a sinelui e percepută ca o agresiune, devine imposibilă formarea.

Pentru că formarea presupune tocmai posibilitatea de a spune: „Aici trebuie să te schimbi.”

XIII. Societatea care trebuie să confirme

De aici apare o nouă așteptare față de societate, care nu trebuie doar să protejeze individul de violență, ci să-l și recunoască, să-i confirme identitatea, experiența, sentimentul și valoarea.

Această dorință de recunoaștere este profund umană, dar dacă devine nelimitată, apare o problemă: Ce se întâmplă când două cereri de recunoaștere intră în conflict?

Dacă identitatea mea cere ceva de la tine, iar identitatea ta cere contrariul, cine decide?

Revenim astfel la problema din prima parte: ce se întâmplă atunci când două autenticități intră în conflict? Dacă nu există un standard superior ambelor, conflictul nu poate fi rezolvat decât prin putere, negociere sau arbitrar.

De aceea, libertatea are nevoie de ceva mai mult decât autenticitate, de măsură.

XIV. Întoarcerea problemei morale

Aici ajungem la punctul pe care genealogia noastră l-a evitat tot mai mult. După ce am explicat societatea, economia, clasa, ideologia, hegemonia, cultura, discursul, norma, puterea și identitatea, trebuie să revenim la întrebarea: Ce este bine?

Nu: „Cine are puterea să definească binele?” sau: „Cum a fost construit istoric conceptul de bine?”, ci: „E ceva cu adevărat bun?”.

Această întrebare pare naivă după două secole de critică, dar e inevitabilă, pentru că, dacă nu există niciun criteriu de bine dincolo de raporturile de putere, atunci nu putem spune că puterea e rea, ci doar că nu ne place o anumită distribuție a puterii. Dar aceasta nu este moralitate, ci preferință.

XV. Dacă totul este putere

Să presupunem că orice normă este o formă de putere. Atunci trebuie să întrebăm dacă puterea e întotdeauna rea.

Evident că nu. Un profesor are autoritate asupra elevului, un judecător are autoritate juridică, un părinte are autoritate asupra copilului, un medic are autoritate profesională, iar o comunitate funcționează prin norme și reguli. Problema nu e existența puterii, ci legitimitatea ei.

Iar pentru a vorbi despre legitimitate avem nevoie de criterii morale și politice. Prin urmare, critica puterii nu poate fi ultimul cuvânt. Trebuie să existe și o teorie a binelui. Aici Babbitt și tradiția clasică revin în forță.

XVI. Măsura

Pentru Babbitt, problema nu este să distrugem orice limită, ci să găsim măsura corectă. Nici instinctul necontrolat, nici reprimarea totală. Nici libertatea absolută, nici autoritatea absolută. Nici individualismul absolut, nici colectivismul absolut.

Omul are nevoie de o ordine interioară, iar ea nu e produsă printr-o singură decizie, ci se formează prin practică, obișnuință, educație, exemplu, disciplină, prin confruntarea cu limitele, prin eșec, responsabilitate și acceptarea faptului că uneori eu sunt acela care trebuie să mă schimb.

XVII. Marea diferență: reformarea lumii sau reformarea sinelui?

Putem acum să vedem întreaga genealogie într-o singură imagine. Rousseau spune că omul trebuie eliberat de societatea coruptă, revoluționarul că societatea trebuie refăcută, socialistul că relațiile economice trebuie transformate, marxistul occidental spune că conștiința trebuie eliberată de ideologie și hegemonie. Teoreticianul critic spune că cultura și formele vieții trebuie schimbate, Foucault că trebuie demascate mecanismele prin care subiectul este produs și normalizat.

Babbitt răspunde că toate acestea pot fi necesare, dar omul trebuie în continuare să se formeze pe sine.

Aici nu trebuie să alegem între societate și individ, ci să înțelegem relația lor. Societatea îl formează pe om, dar omul formează societatea. Instituțiile ne modelează, dar noi construim instituțiile. Cultura ne influențează, dar noi producem cultura. Normele ne limitează, dar noi putem judeca normele. Această reciprocitate este esențială.

XVIII. Marea eroare: omul perfectibil fără limită

Poate cea mai periculoasă moștenire a modernității nu este nici socialismul, nici liberalismul, nici romantismul luate separat. E credința că omul poate fi făcut perfect prin organizarea corectă a lumii.

Dacă schimbăm educația, economia, cultura, instituțiile, limbajul, normele – omul se va schimba. Într-un sens toate acestea sunt adevărate, dar există ceva care rezistă: vanitatea, invidia, lăcomia, dorința de putere, frica, resentimentul și autoînșelarea. Acestea nu sunt invenții ale capitalismului, feudalismului, patriarhatului sau ale statului. Ele aparțin problemei umane și tocmai de aceea nu pot fi eliminate printr-o simplă reformă structurală.

XIX. Omul nu este doar victimă

Aceasta este poate cea mai incomodă propoziție a întregului eseu: omul nu este doar victimă.

Poate fi victimă, nedreptățit, exploatat, manipulat, discriminat. Poate fi format de împrejurări pe care nu le-a ales. Dar poate și să răspundă. Poate rezista, ierta,  renunța la resentiment, spune adevărul, refuza avantajul nedrept. Poate suporta frustrarea, limitele, poate face binele chiar atunci când nimeni nu-l obligă.

Această capacitate este fundamentul responsabilității și fără ea, libertatea devine aproape lipsită de sens.

XX. Omul care își depășește condiționările

Poate că aceasta este cea mai bună formulare a problemei. Nu trebuie să negăm condiționările, ci să le recunoaștem. Omul este condiționat de biologie, familie, educație, istorie, economie, cultură, limbaj, societate și instituții.

Dar condiționarea nu este identică cu condamnarea. Omul poate lucra asupra a ceea ce a primit. Poate transforma o moștenire, corecta un defect, rupe un obicei,  învăța. Poate deveni altcineva.

Aici începe libertatea în sensul cel mai profund. Nu atunci când toate condițiile exterioare dispar, ci când omul devine capabil să răspundă la ele.

XXI. De ce Babbitt este încă relevant

Babbitt nu ne oferă o soluție tehnică pentru lumea modernă. Nu ne spune cum să reformăm economia, să organizăm universitățile sau să construim instituțiile secolului XXI. Dar ne oferă un avertisment care traversează întreaga noastră genealogie.

Nu confunda libertatea cu absența limitelor. Nu confunda autenticitatea cu adevărul, sentimentul cu judecata, emanciparea cu maturizarea. Nu confunda critica societății cu absolvirea individului de responsabilitate, schimbarea instituțiilor cu cea a caracterului.

Mai ales, nu presupune că omul va deveni bun doar pentru că ai eliminat obstacolele din jurul lui. Poate deveni mai liber, dar libertatea îi mărește și puterea de a face rău, de aceea, libertatea trebuie însoțită de caracter.

XXII. Și aici Rousseau revine pentru ultima dată

Poate că aceasta este adevărata problemă cu Rousseau. Nu faptul că a spus că omul este bun, că a criticat societatea, că a apărat libertatea sau a denunțat inegalitatea. Toate aceste lucruri pot fi apărate.

Problema este că el a contribuit enorm la o schimbare de sensibilitate: încrederea în spontaneitatea omului. Omul modern a învățat să se întrebe: „Ce simt?”, „Ce vreau?”, „Cine sunt?”, „Ce mă împiedică să fiu eu?”. Tradiția clasică îl întreba însă: „Ce este adevărat?”, „Ce este bine?”, „Ce trebuie să fac?”, „Ce trebuie să devin?”.

Diferența dintre aceste două seturi de întrebări e enormă. Prima caută autenticitatea, a doua virtutea. Prima pornește de la sine, a doua de la un criteriu care judecă sinele. 

XXIII. Nu „Cine sunt?”, ci „Cine trebuie să devin?”

Aceasta ar putea fi întrebarea care rezumă întregul eseu. Rousseau întreabă: „Cine sunt înainte ca societatea să mă corupă?”,modernitatea: „Cine vreau să fiu?”, Babbitt: „Cine trebuie să devin?”.

Ultima întrebare e cea mai grea, pentru că nu-mi confirmă automat dorințele. Nu-mi spune că sunt bun pentru simplul fapt că-s autentic. Nu-mi spune că societatea este vinovată pentru tot, nu-mi oferă o scuză.

Îmi cere muncă, disciplină, renunțare, răbdare și acceptarea faptului că uneori eu sunt problema. Tocmai de aceea e o întrebare nepopulară, nu promite confirmare, ci transformare.

XXIV. Libertatea adevărată

Poate că libertatea adevărată nu e: „Pot să fac ceea ce vreau.”, ci: „Pot să nu fac ceea ce vreau.”

Diferența pare mică, dar este fundamentală. Omul care poate face orice dorește e dependent de dorințele sale, cel care poate refuza o dorință e stăpân pe sine.

Sunt mai liber, dacă sunt furios și pot să nu lovesc, dacă sunt lacom și pot să nu iau, dacă sunt invidios și pot să mă bucur pentru altul, dacă sunt provocat și pot să tac, dacă sunt tentat să mint și pot să spun adevărul.

Libertatea nu constă în dispariția impulsului, ci în capacitatea de a-l judeca. Aceasta este frâna interioară.

XXV. Frâna interioară și lumea modernă

Și aici se întâlnesc cele patru părți. Rousseau a slăbit încrederea în disciplina impusă din exterior. Revoluția a încercat să regenereze societatea. Socialismul a încercat să reorganizeze structurile economice. Marxismul occidental a extins critica spre cultură și conștiință. Foucault a arătat cât de adânc pot pătrunde normele și puterea în formarea subiectului.

Iar omul contemporan a ajuns să privească aproape orice autoritate cu suspiciune. Dar dacă toate autoritățile exterioare sunt suspecte, rămâne o singură întrebare: mai poate omul să aibă autoritate asupra lui însuși?

Aceasta este miza inner check. Nu autoritatea altuia asupra mea, ci capacitatea mea de a mă conduce.

XXVI. Ultimul paradox

Poate că cea mai mare ironie a modernității este că am vrut să eliberăm omul de toate formele de autoritate, iar acum el nu mai știe cum să exercite autoritate asupra lui însuși.

Am suspectat tatăl, profesorul, preotul, statul, tradiția, morala, norma, cultura și limbajul. Multe dintre aceste suspiciuni au fost justificate. Dar am ajuns să suspectăm până și ideea de autocontrol.

Iar aici apare vidul, pentru că, dacă nimeni nu are dreptul să-mi spună ce trebuie să fac, iar eu însumi nu știu, cine mă conduce? Răspunsul poate fi impulsul, moda, grupul, piața, algoritmul, dorința de aprobare, resentimentul sau frica.

Astfel, omul care credea că s-a eliberat de toate autoritățile poate deveni sclavul celor mai joase forțe din el.

XXVII. De la Rousseau la algoritm

Poate că aici genealogia noastră ajunge în prezent. Rousseau îi spune omului: „Ascultă-ți sentimentul interior”, cultura romantică: „Exprimă-te”, societatea modernă: „Alege cine vrei să fii”, piața: „Arată-ne cine ești și-ți vom vinde ceva”, rețelele sociale: „Arată-le și celorlalți cine ești”.

Algoritmul observă ceea ce te atrage și apoi îți oferă mai mult. Omul crede că își urmează libertatea, dar sistemul învață ce îl face să reacționeze.

Aici critica lui Babbitt poate deveni neașteptat de actuală. Un om fără frână interioară este extrem de ușor de influențat. Dacă orice impuls trebuie satisfăcut, cineva va învăța să monetizeze impulsurile. Dacă orice nevoie de recunoaștere trebuie alimentată, cineva va învăța să vândă recunoaștere. Dacă orice resentiment trebuie exprimat, cineva va învăța să-l exploateze. Dacă orice indignare trebuie amplificată, cineva va învăța să o amplifice.

Așadar, omul care nu se poate stăpâni nu este neapărat mai liber, ci poate fi mai ușor de condus.

XXVIII. Concluzie generală: de la omul natural la cel care trebuie să se formeze

Am început cu Rousseau. Am întrebat ce se întâmplă atunci când omul începe să creadă că adevărul despre sine se află în spontaneitatea sa. Am urmărit apoi cum critica societății devine proiect revoluționar, cum Revoluția Franceză transformă ideea de regenerare în politică, cum Babeuf radicalizează egalitatea, cum socialismul încearcă să reorganizeze societatea, cum Marx transformă problema într-o teorie a economiei și claselor, cum Gramsci mută accentul spre hegemonie și cultură, cum Școala de la Frankfurt analizează industria culturală și formarea dorințelor, cum Althusser ajunge la ideea producerii subiectului prin ideologie și cum Foucault urmărește relația dintre putere, cunoaștere, norme și subiectivitate.

Și am ajuns, în cele din urmă, la omul contemporan. Un om mai liber în multe privințe decât predecesorii săi, dar și unul bombardat de posibilități, căruia i se spune permanent: alege, exprimă-te, reinventează-te, fii autentic, nu lăsa pe nimeni să te definească.

Dar prea rar i se recomandă: stăpânește-te, acceptă o limită, învață să pierzi, să taci, să renunți, să te schimbi atunci când tu ești cel care greșește, învață că nu orice dorință este legitimă.

XXIX. Întrebarea finală

Poate că, după două secole de suspiciune față de autoritate, trebuie să amintim o distincție pe care modernitatea a amestecat-o: există autoritate care mă domină și autoritate pe care o exercit asupra mea. Prima poate fi opresiune, a doua libertate.

Un om care nu poate spune „nu” propriei sale dorințe nu este liber. La fel unul care nu poate suporta să fie contrazis, care are nevoie permanentă de aprobarea celorlalți, care trebuie să-și satisfacă fiecare impuls, care își explică fiecare eșec prin vina altora.

Pentru că, în toate aceste cazuri, puterea se află în afara lui sau în impulsurile lui, dar nu în judecata lui.

De aceea, poate că întrebarea fundamentală a epocii noastre nu mai este „Cum eliberăm omul de societate?”, nici „Cum eliberăm omul de capitalism?”, nici „Cum eliberăm omul de norme?”, nici „Cum eliberăm omul de toate formele de autoritate?”, ci: Cum formăm un om care poate fi liber fără să devină sclavul propriei sale libertăți?

Aceasta este întrebarea care îl readuce pe Babbitt în centrul discuției. Și poate că răspunsul său, în forma cea mai simplă, e și cel mai greu de acceptat: libertatea începe nu atunci când omul scapă de toate limitele, ci atunci când devine suficient de puternic pentru a-și impune singur limitele pe care le cere binele.

Rousseau nu a inventat sectarismul modern, dar a contribuit la apariția unei mentalități în care omul începe să se considere fundamental bun, iar răul este mutat progresiv în exterior: în societate, instituții, cultură și structuri. Odată făcut acest pas, politica capătă tentația de a elimina cauzele exterioare ale răului, iar adversarul poate fi privit nu ca o persoană care greșește, ci ca un obstacol în calea regenerării.

Rousseau ne-a învățat să întrebăm: „Cine sunt eu în afara societății?”, Marx: „Ce relații sociale mă formează?”, Gramsci: „Ce cultură îmi formează conștiința?” Foucault: „Ce puteri și norme produc subiectul care sunt?”

Babbitt ne obligă să punem întrebarea pe care toate aceste teorii riscă să o lase în urmă: „Și după ce ai înțeles toate acestea, ce vei face cu tine însuți?”

Aici începe responsabilitatea, caracterul și poate că aici începe, de fapt, libertatea.