Există în istoria ideilor oameni care au formulat teorii și oameni care au schimbat, fără să-și dea întotdeauna seama, felul în care omul modern se privește pe sine. Jean-Jacques Rousseau aparține celei de-a doua categorii. El nu este doar un filosof printre alți filosofi ai secolului al XVIII-lea. El este, în interpretarea lui Irving Babbitt, unul dintre marii inauguratori ai unei schimbări de sensibilitate: trecerea de la omul care se disciplinează pe sine la omul care își consideră spontaneitatea o formă de adevăr.

Ruptura decisivă

De aici începe problema Rousseau. Babbitt nu îl atacă pentru că ar fi apreciat natura, libertatea sau sentimentul și nici pentru că ar fi criticat ipocrizia societății. Aceste lucruri, luate separat, nu sunt rele. Problema este că Rousseau tinde să plaseze binele moral în ceea ce precede disciplina civilizației: în omul „natural”, în sentimentul spontan, în vocea interioară și în autenticitatea individului. În această perspectivă, civilizația apare mai ales ca o putere care corupe, iar constrângerea morală începe să semene cu o opresiune.

Aici Babbitt vede ruptura decisivă. Pentru tradiția clasică, omul nu este bun pur și simplu pentru că este spontan. Dimpotrivă, omul este o ființă în care există impulsuri contradictorii, iar civilizația are tocmai misiunea de a-l învăța să le stăpânească. Libertatea nu înseamnă să faci ceea ce simți, ci să fii suficient de stăpân pe tine pentru a putea face ceea ce trebuie.

Babbitt numește această putere de control inner check, frâna interioară. Ea este una dintre ideile centrale ale gândirii sale. În lectura lui, omul civilizat nu este omul care și-a eliminat limitele, ci omul care a interiorizat o limită și a transformat-o într-un principiu de autocontrol.

Rousseau schimbă însă sensul problemei. În loc ca impulsul să fie judecat de o instanță morală superioară, există pericolul ca impulsul însuși să devină instanță morală. „Simt”, iar de aici se ajunge prea ușor la „deci este adevărat”. „Îmi doresc”, iar apoi la „deci societatea nu are dreptul să mă împiedice”. „Așa sunt eu”, iar apoi la „deci trebuie să fiu acceptat exact așa cum sunt”.

Această transformare pare la început eliberatoare. Dar ea conține o contradicție teribilă: dacă fiecare om are dreptul să-și urmeze autenticitatea, ce se întâmplă atunci când autenticitatea mea intră în conflict cu a ta? Civilizația începe tocmai acolo unde omul acceptă că nu orice dorință a sa trebuie satisfăcută.

Două concepții despre libertate

În acest sens, problema lui Rousseau nu este libertatea, ci o anumită concepție despre libertate. Libertatea clasică presupune o formare a caracterului. Libertatea romantică riscă să devină eliberare de orice formare. Prima spune: „devino capabil să te conduci”. A doua poate ajunge să spună: „nu permite nimănui să te împiedice să fii ceea ce simți că ești”.

Diferența este enormă. De aceea Rousseau trebuie privit și ca unul dintre marii profeți ai culturii moderne a autenticității. Omul nu mai este măsurat în primul rând printr-un standard exterior lui, fie că vorbim despre adevăr, virtute, datorie, tradiție sau caracter, ci din ce în ce mai mult prin raportul cu propriul său eu.

Iar când eul devine criteriul suprem, orice limită poate fi denunțată ca opresiune.

Aceasta este una dintre marile intuiții ale lui Babbitt. El vede în romantism nu doar o școală literară, ci o revoltă împotriva măsurii. Clasicismul, în sensul său larg, caută ceea ce este central, proporționat și reprezentativ în experiența umană. Romantismul, dimpotrivă, este atras de excepțional, de extraordinar, de unic și de nelimitat. Din acest motiv, Babbitt consideră că imaginația eliberată de orice disciplină poate deveni o formă de anarhie morală.

Paradoxul lui Rousseau

În acest punct apare întrebarea care ne privește direct. Nu cumva o mare parte din neliniștea lumii moderne provine tocmai din faptul că am învățat să considerăm orice frustrare o nedreptate?

Copilul spune: „Vreau”. Omul tradițional întreabă: „Este bine?” Omul modern e tentat să întrebe: „Cine ești tu să-mi spui că nu am voie să vreau?”

În această transformare se află, poate, una dintre cele mai importante victorii ale spiritului rousseauist.

Totuși, Rousseau a înțeles foarte bine că omul suferă din cauza comparației, a vanității, a instituțiilor corupte și a competiției sociale. În Discursul asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni, el oferă o critică extrem de puternică a societății și a iubirii de sine deformate. Nu este corect, prin urmare, să-l reducem la caricatura unui apostol al egoismului. Rousseau a fost, în multe privințe, un critic radical al egoismului social.

Dar aici apare paradoxul. Omul care denunță corupția societății poate ajunge să idealizeze natura umană de dinaintea disciplinei sociale. Iar dacă problema este întotdeauna „societatea”, atunci soluția pare să fie întoarcerea spre sine.

Politica autenticității

Babbitt refuză această soluție. Pentru el, omul nu se salvează prin întoarcerea la un presupus „eu natural”. Omul se salvează prin formare. Caracterul nu este ceea ce găsești în tine dacă sapi suficient de adânc, ci ceea ce construiești prin exercitarea voinței împotriva propriilor impulsuri.

Aceasta este poate cea mai profundă diferență dintre Rousseau și Babbitt. Rousseau întreabă: „Cum putem reveni la omul natural? ”. Babbitt întreabă: „Cum putem forma omul? ”. Prima întrebare e romantică, a doua clasică.

Și dacă Babbitt are dreptate, tragedia modernității începe atunci când confundăm aceste două întrebări.

De aici putem înțelege și de ce Rousseau a avut o influență atât de mare asupra politicii moderne. Dacă omul este bun în starea sa originară, iar societatea îl corupe, atunci instituțiile existente devin suspecte. Dacă omul este corupt de instituții, schimbarea lor poate apărea drept calea spre regenerarea omului. Dacă oamenii sunt împiedicați să fie ceea ce sunt „în mod natural”, revoluția poate fi justificată ca eliberare.

Astfel, critica societății poate deveni proiect de reconstrucție a societății. Și aici se află una dintre marile ambiguități ale lui Rousseau: el poate fi în același timp criticul radical al civilizației și unul dintre gânditorii care au alimentat ambiția de a reconstrui civilizația după un principiu abstract.

Babbitt vede în această ambiție un pericol. Omul real este imperfect, contradictoriu și limitat. Orice proiect care promite să-l elibereze definitiv de aceste limite riscă să producă exact opusul libertății pe care o promite.

Întrebarea decisivă

De aceea, afirmația „tot răul vine de la Rousseau” este prea puternică dacă o luăm literal. Dar, ca teză polemică, ea ascunde o întrebare extraordinar de serioasă: cât din răul modern provine din ideea că omul trebuie mai întâi eliberat înainte de a fi format?

Dacă răspunsul este „foarte mult”, atunci Rousseau devine într-adevăr unul dintre marii vinovați intelectuali ai modernității. Nu pentru că ar fi inventat libertatea, egalitatea sau critica societății, ci fiindcă a contribuit decisiv la transformarea unei idei mult mai subtile: aceea că omul trebuie să se supună unui adevăr mai înalt decât propriile sale impulsuri.

În locul frânei interioare, modernitatea a început să caute autenticitatea. În locul formării caracterului, exprimarea sinelui. În locul măsurii, eliberarea. Iar omul care nu mai acceptă nicio limită interioară va ajunge, mai devreme sau mai târziu, să considere orice limită exterioară o nedreptate.

Poate că aceasta este adevărata moștenire a lui Rousseau. Și poate că adevărata întrebare pe care trebuie să i-o punem astăzi nu este dacă omul e „bun prin natură”, ci dacă un om care nu învață să se stăpânească pe sine poate fi vreodată cu adevărat liber.