Casanova și Pușkin s-au întâlnit vreodată? La prima vedere, întrebarea pare legitimă. Doi bărbați celebri ai Europei, despărțiți de o generație, dar legați prin literatură, aristocrație și reputația de seducători. Unul a cutreierat Europa secolului al XVIII-lea, celălalt a devenit fondatorul literaturii ruse moderne.

Răspunsul este însă simplu: nu. Casanova și Pușkin nu s-au întâlnit niciodată. Nu aveau cum. Giacomo Casanova a murit în 1798, iar Alexander Pușkin s-a născut în 1799. Un singur an îi desparte, dar acel an face imposibilă orice întâlnire reală.

Și tocmai de aici începe povestea lor: dintr-o întâlnire care nu a avut loc, dar care s-a produs, într-un alt sens, prin cărți.

Casanova — omul care și-a transformat viața în literatură

Giacomo Casanova s-a născut la Veneția, în 1725, într-o familie de actori. De-a lungul vieții a fost avocat, pentru scurt timp cleric, militar, diplomat, aventurier, jucător, bibliotecar și scriitor. A călătorit prin Europa și a intrat în contact cu regi, aristocrați, intelectuali și artiști. Numele lui a rămas însă legat mai ales de reputația de mare seducător.

A fost închis în celebra închisoare venețiană Piombi și a reușit să evadeze într-un episod care pare desprins dintr-un roman de aventuri.

Cea mai importantă moștenire a lui nu este însă legenda seducătorului, ci Histoire de ma vie — Istoria vieții mele, memoriile în care și-a reconstruit existența. Casanova nu vorbește doar despre propriile aventuri amoroase. Descrie orașele prin care a trecut, aristocrația, politica, oamenii celebri, moravurile și viața cosmopolită a Europei secolului al XVIII-lea.

Din acest motiv, memoriile sale au valoare și ca document al unei lumi dispărute. Casanova este, în același timp, personajul propriei legende și unul dintre martorii cei mai vii ai epocii sale.

Pușkin — omul care a schimbat literatura rusă

Alexander Pușkin s-a născut la Moscova în 1799, într-o familie aristocratică. Poet, prozator și dramaturg, este considerat fondatorul literaturii ruse moderne. A scris Evgheni Oneghin, Boris Godunov, Fiica căpitanului și Dama de pică, printre multe alte opere.

Și viața lui a avut dimensiunea unui roman: supravegheat de autorități, exilat, implicat în cercurile intelectuale ale epocii și prins în conflicte care aveau să-i marcheze existența. A murit în 1837, la doar 37 de ani, în urma unui duel.

Există și o asemănare de temperament literar între cei doi. Amândoi au fost fascinați de oameni, de reputații, de pasiuni și de felul în care o viață poate deveni poveste. Dar au aparținut unor epoci diferite.

Și atunci cum s-au „întâlnit”?

Prin cărți.

Pușkin îl cunoștea pe Casanova nu ca pe un om pe care îl întâlnise, ci prin ceea ce acesta lăsase în urmă. Era familiarizat cu Histoire de ma vie, iar numele lui Casanova apare de mai multe ori în textele lui Pușkin.

Una dintre cele mai interesante conexiuni se găsește în Dama de pică. În această povestire, Pușkin introduce figura misterioasă a contelui Saint-Germain, aventurier înconjurat de legende. Iar aici apare Casanova: Pușkin face referire la el și la ceea ce povestise despre Saint-Germain.

Casanova îl cunoscuse personal pe Saint-Germain. Prin urmare, când Pușkin îl aduce pe Casanova în apropierea acestei povești, nu introduce doar un nume celebru. Introduce o voce care vine direct din lumea pe care încearcă să o evoce.

Casanova, Saint-Germain și „Dama de pică”

Aici legătura devine mai interesantă.

Lumea descrisă de Casanova este Europa aristocratică a secolului al XVIII-lea: saloane, curți regale, jocuri de cărți, aventurieri, seducători, intrigi, bani și reputații. Este o lume în care personajele reale ajung ușor să capete dimensiuni legendare.

Pușkin scria însă în Rusia anilor 1830, într-o altă epocă. Totuși, acea lume veche nu dispăruse complet. Supraviețuia în memoria aristocrației, în poveștile celor care o cunoscuseră și în personaje care își trăiseră tinerețea în Europa secolului al XVIII-lea.

În Dama de pică, contesa este tocmai un astfel de personaj. În tinerețe, fusese la Paris și făcuse parte din cercurile aristocratice europene. Ea aparține unei lumi în care jocurile de cărți, saloanele și intrigile erau parte din viața socială.

Apoi apare Saint-Germain, o figură venită din aceeași lume. Iar prin referința la Casanova, Pușkin leagă ficțiunea sa de memoria unei epoci reale.

De aceea, Casanova poate fi privit ca o punte între Rusia anilor 1830 și Europa aristocratică și libertină a secolului al XVIII-lea. Nu este personajul central al povestirii și nici nu trebuie să fie. Funcția lui este mai discretă: prin memoriile sale, el oferă acces la lumea din care provin contesa și Saint-Germain.

Pușkin amestecă aici persoane reale, anecdote, amintiri și legendă cu ficțiunea. Casanova a existat. Saint-Germain a existat. Lumea aristocratică descrisă de ei a existat. Dar, odată introdusă în literatură, această lume capătă o altă consistență: trecutul începe să pară aproape supranatural.

Această tehnică este importantă pentru Dama de pică. Povestirea nu pune față în față doar personaje, ci și două epoci. Pe de o parte se află Rusia contemporană lui Pușkin, reprezentată de Hermann, un om calculat și obsedat de câștig. Pe de altă parte se află lumea contesei, în care trecutul, aristocrația și secretul au încă putere.

Hermann privește trecutul ca pe o posibilitate de a obține ceva. Contesa îl poartă cu ea ca pe o parte a propriei vieți. Iar Casanova este una dintre vocile prin care cititorul poate înțelege acea lume veche înainte ca Pușkin să o transforme în ficțiune.

De aceea, referința la Casanova nu este doar un detaliu de erudiție. Ea contribuie la construirea unei atmosfere în care istoria, memoria și legenda se suprapun.

Istoria devine legendă, iar legenda devine literatură.

Casanova însuși se afla la granița dintre realitate și mit. A fost un om real care și-a transformat viața într-o poveste și care, prin memoriile sale, a păstrat imaginea unei Europe pe cale să dispară. Pușkin face aproape mișcarea inversă: ia acea lume deja trecută în memorie și o transformă în ficțiune.

În Dama de pică, trecutul european nu este doar decor. Un secret vechi, o aristocrată ajunsă la bătrânețe, un joc de cărți și o figură misterioasă din secolul trecut ajung să influențeze destinul unui om din Rusia anilor 1830.

Iar jocul de cărți este esențial tocmai pentru că leagă aceste lumi. Pentru aristocrația pe care o descrie Casanova, jocul era parte din viața socială, asociat cu bani, risc, reputație și hazard. La Pușkin, el devine mecanismul prin care trecutul pătrunde în prezent: Hermann nu caută doar norocul, ci secretul care îi poate garanta câștigul.

Astfel, ceea ce pentru lumea veche era un joc devine pentru omul modern o obsesie.

Casanova nu mai era în viață și nu putea intra în lumea lui Pușkin. Dar memoria lui putea. Prin cărțile sale, a lăsat în urmă nu doar propria biografie, ci și o lume pe care Pușkin a putut-o folosi ca material literar.

Întâlnirea care nu a avut loc

Casanova și Pușkin nu au stat niciodată la aceeași masă. Nu au discutat, nu au băut împreună și nu și-au strâns mâna. Casanova era deja mort când Pușkin s-a născut.

Dar Pușkin l-a „întâlnit” într-un alt fel: în paginile cărții, în anecdote, în reputația lui și în lumea aristocratică pe care Casanova o descrisese.

Aici se află adevărata legătură dintre ei. Unul a lăsat în urmă memoria unei Europe care dispărea; celălalt a transformat acea memorie în literatură.

Casanova a murit în 1798. Pușkin s-a născut în 1799. Fizic, între ei a existat un singur an — suficient pentru ca întâlnirea să fie imposibilă, dar nu și pentru ca opera unuia să ajungă la celălalt.

Casanova nu l-a cunoscut niciodată pe Pușkin. Dar Pușkin l-a putut cunoaște pe Casanova prin ceea ce acesta a lăsat în urmă.