Dacă viața lui Mihail Bulgakov ar fi fost inventată de un scriitor, probabil am spune că autorul a exagerat. Un medic care ajunge scriitor. Un dependent de morfină care reușește să se lase. Un autor care scrie satiră despre birocrație, prostie și „omul nou”, apoi descoperă că statul nu apreciază gluma.

Un dramaturg ale cărui piese sunt interzise, dar care are, paradoxal, un admirator foarte puternic chiar în vârful sistemului: Stalin. Un scriitor căruia i se refuză plecarea din țară, până când, într-o zi, telefonul sună și la celălalt capăt este chiar Stalin.

Iar la sfârșit, când Bulgakov moare, pare să-și regizeze aproape propria ieșire din scenă: prezice cum se va lovi sicriul de o ușă în timp ce va fi coborât pe scara îngustă a blocului.

După moarte, potrivit unei alte povești, pe mormântul lui ajunge piatra de pe mormântul lui Gogol, scriitorul pe care îl considera maestrul său. Dacă asta ar fi fost intriga unui roman, ar fi părut puțin cam prea mult.

Morfina

Mihail Afanasievici Bulgakov se naște la Kiev, în 1891, într-o familie de intelectuali. Tatăl său este profesor la Academia Teologică, iar Mihail urmează medicina.

În timpul Primului Război Mondial lucrează ca medic, apoi ajunge într-o comună izolată de lângă Kiev. Acolo vede de toate: boli, accidente, operații improvizate, pacienți speriați și situații în care medicul trebuie să pară sigur pe el chiar când habar n-are ce urmează.

Mai târziu, toate acestea vor deveni Însemnările unui tânăr medic. Dar în acei ani Bulgakov trece și printr-o perioadă foarte grea. Devine dependent de morfină, iar prima sa soție, Tatiana Lappa, îl ajută să scape de dependență.

În 1920 renunță la medicină și se dedică literaturii. Și probabil că medicina a fost singura meserie din viața lui în care diagnosticul era mai simplu decât în literatură.

Absurdul

În anii ’20, Bulgakov se mută la Moscova și începe să publice. Apar Diavoliada, Ouăle fatale, Garda Albă și, în 1925, Inimă de câine. Problema este că Bulgakov are un talent destul de incomod: vede absurdul. Iar în Uniunea Sovietică absurdul nu era greu de găsit. În Diavoliada, birocrația devine un coșmar.

În Ouăle fatale, o descoperire științifică produce o catastrofă.

În Inimă de câine, un câine este transformat în om, iar rezultatul devine o satiră devastatoare a ideii de „om nou”.

Bulgakov nu scrie manifeste politice. Face ceva mai periculos pentru un regim care ia foarte în serios propria imagine: face lumea să pară ridicolă. Și, odată ce ai început să râzi de mecanism, mecanismul nu mai pare atât de atotputernic.

Stalin

În 1926, la Teatrul Academic de Artă din Moscova, are loc premiera piesei Zilele Turbinilor, adaptată după Garda Albă. Piesa prezintă cu simpatie o familie de ofițeri albi, lucru suficient pentru ca autorul să intre în vizorul criticii oficiale. Piesa este atacată, iar în anumite perioade este interzisă.

Numai că apare o problemă destul de comică: Stalin o adoră. O vede de mai multe ori și îi acordă o protecție pe care Bulgakov, probabil, n-ar fi putut s-o obțină de la niciun critic literar.

Imaginează-ți paradoxul. Regimul: „Bulgakov este un scriitor suspect.” Stalin: „Da.” Regimul: „Piesa lui este problematică.” Stalin: „Da.” Regimul: „Ar trebui interzisă.” Stalin: „Probabil.” Stalin: „Dar eu vreau s-o mai văd o dată.”

Bulgakov ajunge astfel într-o poziție aproape absurdă: este suficient de suspect ca să fie persecutat, dar suficient de apreciat de Stalin ca să nu poată fi eliminat pur și simplu.

Foarfeca

Din 1929, lucrurile se înrăutățesc serios. Nu i se mai publică proza. Piesele îi sunt scoase din repertorii. Zilele Turbinilor, Apartamentul Zoicăi și Cabala bigoților intră în conflict cu cenzura.

Bulgakov ajunge să nu mai poată trăi din ceea ce face. Și atunci se întâmplă ceva aproape incredibil: un scriitor sovietic îi scrie direct guvernului și spune, practic, că dacă nu are voie să fie scriitor în Uniunea Sovietică, atunci măcar să fie lăsat să plece.

Nu cere să i se publice neapărat opera. Cere dreptul de a respira. În scrisoarea sa descrie situația în care a ajuns și faptul că interdicțiile îl împing spre un dezechilibru psihic și profesional. Cere fie posibilitatea de a lucra în teatru, fie dreptul de a părăsi țara.

Telefonul

Și apoi se întâmplă ceva demn de Maestrul și Margareta.

La câteva săptămâni după scrisoare, telefonul sună. La celălalt capăt este Stalin. Bulgakov, care ceruse să plece din țară, ajunge să discute direct cu dictatorul.

Stalin îl întreabă dacă vrea cu adevărat să plece. Bulgakov răspunde că un scriitor rus nu poate trăi în afara patriei. Iar Stalin îi spune că atunci ar trebui să lucreze în teatru. Curând, Bulgakov este reangajat la Teatrul Academic de Artă din Moscova.

Așadar, Bulgakov cere: „Lăsați-mă să plec.” Și primește răspunsul: „Nu. Dar vă putem da de lucru.” Este greu să inventezi o soluție mai sovietică. Și există și un detaliu delicios: Bulgakov ar fi fost atât de neîncrezător încât, la început, s-a întrebat dacă nu cumva telefonul era o farsă.

Colivia

Aici povestea trebuie privită fără romantism. Faptul că Stalin îl protejează parțial pe Bulgakov nu înseamnă că Bulgakov devine un scriitor liber. Piesele continuă să fie cenzurate.

Textele sale rămân în mare parte nepublicate. Cererile de plecare din țară sunt respinse.

În 1934 cere din nou să poată pleca temporar în străinătate. Din nou, nu. Bulgakov rămâne în Uniunea Sovietică. Și scrie.

Diavolul

În anii ’30 lucrează la romanul care îi va supraviețui: Maestrul și Margareta. Este, probabil, răzbunarea lui cea mai elegantă.

Nu scrie un roman în care spune simplu: „regimul este rău”. Face ceva mult mai bulgakovian. Aduce Diavolul la Moscova.

Și Diavolul nu are nevoie să inventeze prea multe. Orașul este deja plin de oameni lacomi, oportuniști, funcționari, impostori, fricoși și personaje care sunt convinse că totul poate fi aranjat dacă știi pe cine trebuie.

În roman, realitatea însăși începe să se răzbune pe cei care cred că o pot controla. Iar unul dintre personajele centrale este Maestrul: un scriitor care a scris o carte pe care lumea din jur nu o poate suporta și care ajunge zdrobit de critica oficială.

Nu trebuie să fii detectiv literar ca să vezi asemănarea.

Batum

În 1939 scrie Batum, o piesă despre tinerețea revoluționară a lui Stalin. Piesa este acceptată inițial. Apoi este respinsă. De Stalin.

Este aproape ca și cum Bulgakov ar fi descoperit că poți fi prea apropiat de putere chiar și atunci când încerci să scrii despre putere.

Între timp, sănătatea lui se degradează grav. Lucrează tot mai febril la Maestrul și Margareta, temându-se că nu va termina romanul.

Nu-l va vedea publicat. Romanul apare în Uniunea Sovietică abia în 1966–1967, la peste douăzeci și cinci de ani după moartea lui.

Geometria

Bulgakov moare la 10 martie 1940, după ani de suferință. În ultimele luni își pierde vederea, dar continuă să lucreze. Îi dictează Elenei Sergheevna modificările finale ale romanului.

Și, cu puțin timp înainte de moarte îi spune unui prieten ceva care sună aproape ca o scenă scrisă de el însuși: știe cum va fi scos din apartament după moarte. Scara este foarte îngustă. Sicriul va trebui întors într-un anumit punct. Iar când va fi întors, colțul lui drept va lovi ușa apartamentului de la etajul inferior, unde locuiește dramaturgul Boris Romașov.

Nu spune că are o viziune. Nu cheamă spiritele. Pur și simplu știe geometria locului.

Și apoi moare. Când sicriul este coborât pe scara îngustă și oamenii ajung la locul cu pricina, trebuie să-l întoarcă. Colțul sicriului lovește ușa lui Romașov. Exact cum spusese Bulgakov. El cunoștea scara, știa dimensiunile și putea anticipa traseul sicriului.

Dar tot rămâne o scenă extraordinară. Un om care toată viața transformase absurdul în literatură ajunge să-și regizeze, fără să vrea, propria ieșire din casă. Și trebuie făcută o precizare: Bulgakov a fost ulterior incinerat.

Prin urmare, relatarea se referă la sicriul în care trupul său a fost scos din apartament și transportat înainte de incinerare, nu la un sicriu îngropat în mormânt.

Golgota

Dar povestea nu se termină aici. Elena Sergheevna caută o piatră pentru mormântul lui Bulgakov, în cimitirul Novodevicii. Găsește o bucată mare de granit, numită „Golgota”.

I se spune că piatra ar fi fost de pe mormântul lui Nikolai Gogol, fiind îndepărtată atunci când mormântul lui Gogol a fost modificat și a primit un alt monument.

Elena o alege pentru Bulgakov. Și, dacă povestea este adevărată, aici destinul face ultima sa glumă.

Gogol

Pentru că Bulgakov îl venera pe Gogol, fusese unul dintre marii săi maeștri: grotescul, fantasticul, funcționarul ridicol, lumea în care realitatea se strâmbă până când devine mai absurdă decât orice invenție.

Bulgakov îi spusese cândva, într-o formulare devenită celebră: „Maestre, acoperă-mă cu mantia ta de fontă.” Iar după moarte, legenda spune că Gogol chiar l-a acoperit. Cu piatra.

Bulgakov a vrut să plece din Uniunea Sovietică. Statul i-a spus nu. A vrut să scrie. Statul i-a spus nu. A scris oricum. A vrut să-și joace piesele. Statul i-a spus nu — dar Stalin a vrut să le vadă. A vrut să plece din nou. Din nou, nu.

A scris despre Diavol. Oare de asta nu l-a eliminat Stalin?

A murit fără să-și vadă capodopera publicată. Și, când a venit vremea să plece pentru ultima dată din apartament, știa deja unde avea să se lovească sicriul.

Iar după toate acestea, potrivit legendei, a ajuns sub piatra maestrului său, Gogol.

Bulgakov nu a reușit să scape de Uniunea Sovietică, dar a reușit ceva mai enervant pentru ea: a supraviețuit. Nu ca om — ci ca autor.

Iar romanul Maestrul și Margareta, scris într-o vreme în care nu putea fi publicat, a ajuns în cele din urmă să fie citit de milioane de oameni.

Poate că asta este, până la urmă, cea mai bună farsă pe care Bulgakov a făcut-o sistemului.