În loc să plecaţi urechea la basme despre mărirea multianuală a Produsului Intern Brut ce l-ar face să moară de invidie până şi pe Făt-Frumos ascultaţi mai bine o poveste nouă, după Jörg Guido Hülsmann, ce se prevalează de laitmotivul că orice asemănare cu personaje şi nume (de ţări) reale este pur întâmplătoare.

Regele unei ţări mici, Alfania, inflaţionează moneda sa, alfa, şi, în consecinţă, cursul de schimb al alfa faţă de beta, moneda unei ţări mari, Betania, scade. Alfanienii plătesc mai mulţi bani pe importuri, investitorii betanieni îşi văd ciuntite capitalurile plasate înainte de deprecierea monedei alfa, în schimb, regele alfanian şi industriile exportatoare se îmbogăţesc pe seama propriilor supuşi şi a investitorilor străini.

Pălmaşii alfanieni n-au cum se feri din calea inflaţiei, dar capitaliştii betanieni încep să renunţe, rând pe rând, la investiţiile din Alfania. În această situaţie, marea masă a alfanienilor ajunge să fie prejudiciată îndoit de inflaţie: pe de o parte, prin redistribuirea veniturilor, pe de altă parte, prin diminuarea capitalului investit, adică o lovitură dată dezvoltării, deci viitorului lor.

Cu o recesiunea pe cap şi cu vistieria goală, regele alfanian e constrâns să manevreze rezonabil inflaţia pentru ca investitorii betanieni să nu mai înregistreze pierderi. Dar, supriză!, Guvernul Betaniei devine dintr-o dată sensibil la interesele investitorilor din Alfania şi le promite că va produce suficient de multă monedă beta pentru a stabiliza cursul alfa. Asta îl face pe regele Alfaniei să revină la comportamentul iniţial. Bagă mai departe inflaţie, dar fără a avea motive să se mai teamă de efectele negative ale acesteia. Cu garanţia monetară betaniană acordată monedei alfa, capitalurilor betaniene n-au de ce să se mai repatrieze. Siguranţa de care se bucură cursul de schimb îi permite regelui să se îmbogăţească în continuare.

La un moment dat însă, capitaliştii betanieni termină ce au de cumpărat, iar Guvernul Betaniei decide să renunţe la a-i mai sprijini pe exportatorii de capital, fiindcă are nevoie de resurse financiare în alte domenii: asigurări sociale, armată, construcţii. O criză puternică izbucneşte în Alfania, deoarece economia alfaniană s-a specializat de-a lungul anilor de inflaţie în sectoare ce erau rentabile datorită fluxurilor de monedă betaniană. Enormele probleme apărute sunt potenţate de deprecierea monedei alfa. Investitorii internaţionali evită Alfania într-un moment în care importul de capital ar fi permis restructurarea economiei.

Foştii profitori de pe urma inflaţiei – regele, familia şi prietenii – reprezintă însă cel important obstacol în calea restructurării. Ei au devenit, graţie inflaţiei, cei mai puternici capitalişti ai ţării. Dar, spre deosebire de alţi întreprinzători, nu şi-au clădit averea nici pe creativitate, nici pe calităţile anticipative, ci doar pe multiplicarea banilor, pe care au impus-o populaţiei. Acum ei sunt la cârma economiei, dar nu ştiu ce să facă.

Din punct de vedere economic, Alfania alunecă din criză în recesiune, căci puternica familie regală nu posedă spirit antreprenorial, iar micilor antreprenori privaţi le lipseşte capitalul. Această recesiune ascunde un pericol politic, pe care regele trebuie să-l îndepărteze cât mai repede. Dar, din moment ce el însuşi nu poate provoca schimbarea economică, caută credite din străinătate pentru a tempera situaţia critică, de exemplu în Betania. Astfel Alfania devine dependentă din punct de vedere politic de această putere.

Povestea sfârşeşte trist: alfanienii trăiesc nefericiţi până la adânci bătrâneţi, ei şi urmaşii urmaşilor lor – şi săraci, şi la cheremul străinilor.

Dar ce ne pasă nouă, care n-avem rege, ci republică, n-avem alfa, ci un leu destul de tare, şi am aderat la UE, nu la Betania.