E greu de imaginat un om mai puțin compatibil cu epoca rețelelor de socializare decât Păstorel Teodoreanu. Nu pentru că n-ar fi știut să comunice cu publicul, ci tocmai pentru că știa prea bine. Epigrama lui trăia din lovitură scurtă, aluzie, caricaturizarea personajului și plăcerea de a coborî solemnitatea de pe piedestal.

Într-o societate în care aproape orice persoană publică are astăzi un cont de Facebook, Instagram, X sau TikTok, iar fiecare declarație poate deveni instantaneu obiect de comentariu, Păstorel ar fi găsit o sursă nesfârșită de materie primă. Problema ar fi fost că rețelele sociale au propriile lor forme de disciplinare a discursului.

Păstorel nu era doar un om care făcea glume. Era un satiric care lovea în autoritate. A scris împotriva politicienilor, a comuniștilor, a legionarilor, a sovieticilor și a oportuniștilor care se adaptau noii puteri.

Despre Petru Groza a rămas celebra formulă cu „Caligula imperator” și „cal senator”,

Ministrului Zăroni

Caligula Imperator
A făcut din cal, senator,
Petru Groza, mai sinistru,
A făcut din bou, ministru…

Urmată de

În apărarea lui Zăroni:

Nu-nțeleg de ce-i sinistru
Că eu nu sunt prim-ministru
Eu nu sunt decât ecoul
Petru Groza este …boul!

Iar despre amestecul dintre vechiul extremism și noul regim comunist a circulat epigrama

Căpitane,
Nu fi trist!
Garda merge înainte,
Prin Partidul Comunist

Sunt exact genul de texte care, dacă ar fi apărut astăzi pe internet, ar fi fost construite pentru viralizare: scurte, memorabile, politice și suficient de agresive încât să provoace reacții.

Pe drumeagul din cătun
Venea ieri un rus și-un tun:
Tunul – rus
Și rusul – tun!

Sau

La inaugurarea statuii ostașului sovietic așezate pe un soclu înalt

Soldat rus, soldat rus.
Te-au ridicat atât de sus.
Ca să te vadă popoarele.
Sau fiindcă-ți put picioarele!

Numai că Păstorel ar fi descoperit foarte repede că internetul nu funcționează doar prin libertatea de a publica, ci și prin reguli de platformă, sisteme de raportare, moderare automată, moderatori umani și mecanisme de restrângere a distribuției. Pe Facebook, o postare poate fi raportată și eliminată dacă încalcă regulile privind hărțuirea, atacurile sau discursul instigator la ură; pe X există reguli similare și o gamă de sancțiuni care poate include limitarea funcțiilor, reducerea vizibilității, eliminarea postării sau suspendarea contului; LinkedIn pune un accent și mai pronunțat pe comunicarea profesională și interzice hărțuirea și atacurile personale.

Asta nu înseamnă că satira politică este în sine interzisă pe aceste platforme. Înseamnă că Păstorel ar fi trebuit să navigheze permanent granița dintre satiră și ceea ce regulamentele definesc drept comportament abuziv.

Iar el ar fi avut o problemă structurală cu această graniță: insulta era unul dintre instrumentele lui literare. Când Păstorel transforma un politician într-un „bou”, nu făcea o afirmație zoologică și nici nu redacta o fișă psihologică.

Ministrul Zăroni a fost trimis la un congres în Spania

Am trimis la mauri
Un ministru nou
Printre-atâția tauri
Să fie și-un bou.

Făcea epigramă. Exagera, caricaturiza, comprima o judecată politică într-o imagine memorabilă. Într-o carte, contextul literar este evident. Într-un feed, însă, textul poate apărea singur, între o fotografie cu pisica și o reclamă la asigurări. Algoritmul nu citește literatura așa cum o citește omul. Iar un utilizator indignat poate raporta epigrama înainte să afle cine a fost Păstorel.

Dilema politică

Aici ar fi apărut probabil primul paradox. Păstorel ar fi putut deveni viral tocmai pentru că era controversat, iar apoi ar fi putut fi sancționat tocmai pentru că devenise viral.

Din Craiova pân’la Iași
Se resimte lipsa sării,
Fiindcă cei mai mulți ocnași
Au ajuns la cârma țării

Cu cât o postare circulă mai mult, cu atât crește numărul celor care o raportează. Autorul satiric nu mai are un singur interlocutor, ci milioane. Printre ei se află oameni care înțeleg gluma, oameni care nu o înțeleg, oameni care o adoră, oameni care o detestă și oameni care n-au nicio idee cine este ținta, dar au o opinie despre ea. Înainte, o epigramă putea circula printr-un cerc de prieteni sau printr-o revistă. Astăzi poate ajunge în câteva ore la oameni care nu au nicio legătură cu contextul.

Pe bulevardul „Ilie Pintilie”, fost „Napoleon Bonaparte”

Măi Ilie Pintilie,
Spune cum să-ți zic eu ție
Bonaparte Pintilie
Sau Napoleon Ilie?

Facebook ar fi probabil scena cea mai potrivită pentru această comedie. Păstorel ar publica o epigramă despre un politician, postarea ar strânge zeci de mii de reacții, iar în comentarii s-ar produce inevitabil războiul tribal: jumătate dintre oameni ar râde pentru că îl detestă pe politician, cealaltă jumătate ar cere sancționarea autorului pentru că îl insultă. Păstorel ar fi acuzat simultan că este prea de stânga și prea de dreapta, prea comunist și prea anticomunist, prea vulgar și prea elitist. Ar fi exact situația în care autorul satiric poate prospera: dacă toată lumea se simte puțin atacată, înseamnă că și-a făcut treaba.

Când inteligența devine poantă

Pe Instagram problema ar fi alta. Păstorel ar fi obligat să devină vizual. O epigramă trebuie să încapă pe o imagine, într-un carusel sau într-un videoclip scurt. Probabil că după câteva luni ar avea citate puse peste fotografii cu pahare de vin, portrete alb-negru și politicieni caricaturizați. În locul volumului de epigrame ar exista un feed. În locul revistei literare algoritmul. Iar succesul literar s-ar măsura în like-uri, distribuiri și comentarii. Ceea ce pentru un autor de acum un secol ar fi părut o degradare a literaturii ar putea deveni, paradoxal, o nouă formă de oralitate: oamenii ar memora din nou versurile pentru că le-ar vedea repetate peste tot.

Astăzi știe oricine
Chiar de nu-i un om prea cult,
Că Xenopol a scris bine
Pe când Iorga scrie mult.

Pe TikTok, Păstorel ar avea probabil o existență și mai ciudată. Epigrama ar deveni performanță. El ar recita două versuri în fața camerei, ar ridica paharul, ar face o pauză și ar lăsa poanta să cadă. Dacă ar prinde algoritmul, în câteva ore milioane de oameni ar auzi-o. Apoi ar apărea duete, imitații, remixuri și explicații despre „ce a vrut să spună autorul”. Până la sfârșitul zilei, probabil că un adolescent de 17 ani ar explica într-un clip de 30 de secunde de ce Păstorel este „problematic”, iar altul ar demonstra că este „based”. Păstorel, care a supraviețuit unei epoci în care oamenii puteau fi arestați pentru bancuri politice, ar trebui acum să suporte verdictul unui influencer.

Câte stele sunt pe cer
Toate dimineața pier
Numai una că-i mai proastă,
Șade pe uzina noastră

LinkedIn ar fi probabil locul unde incompatibilitatea ar deveni comică. Păstorel ar vedea zilnic postări despre leadership, transformare digitală, valori corporate și „lecții de viață”, toate scrise în aceeași limbă solemnă. Pentru un epigramist, ar fi ca și cum ai pune un butoi de vin într-o cameră plină de apă minerală. Ar fi suficient să ia o singură postare despre „importanța autenticității în leadership” și să răspundă cu două versuri. Problema este că LinkedIn are reguli explicite împotriva atacurilor personale și a hărțuirii, iar satira personalizată poate intra rapid în zona moderată de platformă.

Epigramă pentru Marx, Engels, Lenin – Stalin – Ana Pauker

Două bărbi, o țăcălie,
O mustață fumurie
Și o „gaură” pustie –
Vai de biata Românie!

Asta ne duce la întrebarea dacă Păstorel ar fi fost „cenzurat”. Răspunsul serios este că nu putem spune automat da. Ar fi o eroare să echivalăm moderarea unei platforme private cu cenzura politică exercitată de un regim. În comunism, statul controla presa și putea folosi instituțiile coercitive împotriva autorului. Pe rețelele sociale, platforma stabilește condițiile în care poți folosi serviciul.

Diferența este fundamentală. Dar faptul că mecanismul nu este același nu înseamnă că efectul asupra culturii discursului public e irelevant. Dacă un autor își ajustează permanent exprimarea pentru că se teme că postarea va fi raportată, eliminată sau că îi va fi restrâns contul, apare o formă de autocenzură, chiar dacă termenul trebuie folosit cu grijă și fără a confunda cauzele.

Zece membri de partid

Zece membri de partid
Visau viață nouă,
Unul a vorbit în vis,
Și-au rămas doar nouă.

Nouă membri de partid
De marxism s-au copt!
Unul s-a răscopt din ei,
Și-au rămas doar opt!

Opt membri de partid
Au trecut la fapte …
Unul a trecut la Tito!
Și-au rămas doar șapte!

Și tocmai aici Păstorel ar fi fost un caz-limită. Nu pentru că orice epigramă a lui ar încălca regulile moderne, ci pentru că stilul său ar fi produs inevitabil texte aflate la limita lor. Un autor satiric care atacă persoane publice nominal, folosește vulgaritatea ca procedeu comic și transformă defectele adversarului în materie literară va intra inevitabil în conflict cu reguli concepute pentru a proteja utilizatorii de hărțuire. Ceea ce într-o antologie este evident satiră poate arăta, izolat într-un screenshot, ca un atac personal. Contextul literar devine astfel vulnerabil la mecanica rețelei.

Probabil că Păstorel ar fi fost raportat frecvent. Unele postări ar fi dispărut. Unele conturi ar fi primit restricții. Ar fi avut probabil perioade în care distribuirea postărilor sale ar fi fost redusă și perioade în care ar fi fost suspendat temporar. La un moment dat ar fi putut pierde definitiv un cont. Dar nu acesta ar fi fost lucrul cel mai interesant.

Veronicăi Porumbacu la apariția versurilor: „O Europă, te simt în mine/ Te simt adânc în mine!”

Mult stimată Veronică,
Eu credeam c-o ai mai mică,
Dar mărturisirea-ți clară,
Din „Gazeta literară”,
Dovedește elocvent
Că în chestia matale
Cu-adâncimi fenomenale
Intră-ntregul continent!

Cel mai interesant ar fi fost că Păstorel ar fi continuat să circule.

Cineva i-ar fi făcut screenshot. Altul ar fi copiat textul. Un al treilea l-ar fi pus pe Instagram. Al patrulea l-ar fi recitat pe TikTok. Al cincilea l-ar fi publicat într-un grup de Facebook. Interdicția contului nu ar fi însemnat dispariția epigramei. Internetul este, în această privință, mai apropiat de tradiția orală decât pare: dacă o formulă este suficient de bună, își pierde repede autorul și începe să circule singură.

Păstorel ar fi avut, așadar, exact problema pe care o au toți autorii satirici: trebuie să convingă oamenii că râsul nu este o declarație de război. Numai că într-o lume în care discursul este permanent fragmentat, scos din context, raportat și redistribuit, această misiune ar fi devenit aproape imposibilă. Iar omul care în anii comunismului putea transforma frica în banc ar fi descoperit o nouă formă de conformism: nu frica de milițian, ci frica de notificare.

Poate că tocmai aici comparația cu lumea lui este cu adevărat interesantă. Nu pentru a spune că Facebook, X, Instagram sau TikTok sunt echivalente cu Securitatea — nu sunt -, ci pentru a observa că orice societate are nevoie de oameni care să poată râde de autoritate fără să le ceară mai întâi permisiunea. Într-o dictatură, problema este că statul poate pedepsi gluma. Într-o societate digitală, problema mai subtilă e că o combinație de reguli, algoritmi, raportări și presiune socială poate face autorul să se întrebe înainte de fiecare glumă dacă merită s-o publice.

Iar dacă Păstorel ar fi ajuns să-și pună întrebarea asta, poate că am fi avut dovada cea mai clară că nu mai era Păstorel.

Înainte de moartea sa la spitalul de pe Șoseaua Viilor:

Culmea ironiilor
Și râsul copiilor
Să pun punct bețiilor
Pe Șoseaua Viilor!