Parisul are un cimitir care respiră istorie la fiecare pas. Bucureștiul are unul care respiră suflet. Père-Lachaise și Bellu sunt două oglinzi în care se reflectă aceeași vanitate a umanității – doar că una e de cristal francez, cealaltă de sticlă românească. Unul vorbește despre gloria universală, celălalt despre noblețea pierdută a Micului Paris.

Orașul celor care nu mor niciodată

Père-Lachaise, întins pe peste 44 de hectare, e un oraș în toată regula. Aleile poartă nume de sfinți, filosofi și scriitori. Mausoleele se ridică precum mici catedrale. Sculptorii francezi – David d’Angers, Auguste Bartholdi, Albert Bartholomé – au transformat moartea în artă. Aici, somnul veșnic are proporții arhitecturale.

Thiers și Barras, Balzac și Proust, Edith Piaf și Jim Morrison, Oscar Wilde și Chopin, Abelard și Héloïse, Apollinaire, Musset, Ana Brâncoveanu, contesă de Noailles, Pissarro, Seurat, Delacroix. În spatele fiecărei pietre, o epocă întreagă.

La Wilde, zidul de sticlă e plin de urmele rujurilor, în ciuda interdicției. La Morrison, se fumează discret, ca la un concert de underground etern.

Gustave Le Bon, psihologul maselor, e și el aici – discret, cum îi e și teoria despre comportamentul mulțimilor –, iar nu departe, în aceeași liniște vegheată de chiparoși, își doarme somnul Jean-Baptiste Say, cel care formulează legea potrivit căreia, pe o piață liberă, oferta își creează propria cerere.

Puțin mai departe, Auguste Comte – părintele sociologiei și al pozitivismului – pare să lege aceste lumi. Între iraționalul mulțimilor descris de Le Bon și mecanica optimistă a piețelor lui Say, Comte visează o societate guvernată de legi la fel de precise ca cele ale fizicii. Ordine și progres, scrie el, nu ca slogan, ci ca promisiune a secolului XIX: o lume în care știința poate lua locul altarului și al haosului istoric.

Și undeva, aproape de Avenue de la Chapelle, într-o diviziune retrasă, se odihnește George Enescu. Moare la Paris, în 1955, și e înmormântat la Père-Lachaise, la fel ca Georges Bizet. Enescu ajunge să cânte eternitatea acolo unde muzica e religie.

Père-Lachaise e și locul lui Amedeo Modigliani, pictorul care face chipul uman să vibreze în liniile sale alungite. Și aici se simte prezența lumilor disparate: de la dramaturgi și filosofi, la muzicieni de jazz și activiști, fiecare pietricică are propria poveste.

Bellu – replica sentimentală a eternității

Bellu e un Père-Lachaise spus în limba română. Aici e mai multă reculegere decât turism. Vin oameni care aduc flori fără selfie.

Locul unde sunt înmormântați scriitorii unul lângă altul e un manual de cultură națională: Mihai Eminescu și Ion Luca Caragiale, Mihail Sadoveanu și George Coșbuc, George Călinescu și Zaharia Stancu. Apoi Marin Preda și Nichita Stănescu sau Adrian Păunescu și Eugen Barbu.

În relativa proximitate se odihnesc Dumitru Popescu – zis „Dumnezeu”, Mircea Nedelciu, Laurențiu Ulici, , Romulus Rusan, Alexandru Macedonski, Nicolae Labiș, Liviu Rebreanu, George Bacovia, Perpessicius, Vasile Voiculescu, Mateiu Caragiale, Ion Barbu, Alexandru Vlahuță, Petre Ispirescu, Ion Minulescu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Urmuz, Hortensia Papadat – Bengescu, Ion Marin Sadoveanu, Cincinat Pavelescu, Radu Gyr, Ion Vinea, Victor Eftimiu, Victor Ion Popa, Ovid Densușianu, Șt. O. Iosif, B. Jordan, Damian Stănoiu, Panait Istrati, Ion Pillat, Elena Văcărescu, Augustin Buzura, Dumitru Radu Popescu, Eugen Jebeleanu, Gellu Naum, Dan Botta, Nicolae Velea, Sorin Titel, Fănuș Neagu, Jean Bart, Cezar Baltag, Dimitrie Stelaru, Adrian Maniu, Leonid Dimov, Dan Deșliu, Paul Everac, Vintilă Corbul, Corneliu Leu, Mihail Sorbul, Eusebiu Camilar, Ion Dodu Bălan, Rodica Ojog Brașoveanu, Traian T. Coșovei, Emil Gârleanu, Păstorel și Ionel Teodoreanu.

Sau Ștefan Augustin Doinaș – alături de Irinel Liciu, cea care l-a iubit atât de mult încât viața nu a mai avut vreun sens după dispariția marelui scriitor.

Fiecare piatră e o frază.

Sculptorii români sunt, la rândul lor, poeți ai marmurei și bronzului: Karl Storck, Ion Georgescu, Carol Storck, Frederic Storck, Oscar Späthe, Wladimir C. Hegel, Filip Marin, Dumitru Mățăoanu, Constantin Bălăcescu, Lidia Kotzebue, Dimitrie Paciurea, Cornel Medrea, Oscar Han, Ion Irimescu, Ion Jalea, Dimitrie Mirea, Teodor Burcă, Spiridon Georgescu, Constantin Baraschi, Mihai Onofrei și Boris Caragea. La aceștia se adaugă artiști străini: Rafaelo Romanelli, August Préault, Ernest Dubois, Denys Puech, Albert Bartholomé, Antonio Rescaldani, Giovanni Scarfi și Ettore Cadorin. Lucrările lor transformă Bellu într-un muzeu în aer liber.

Chipurile lui Theodor Aman, Constantin Tănase, Grigore Vasiliu-Birlic, Ion Voicu, Maria Tănase, Dem Rădulescu, Sică Alexandrescu privesc spre eternitate cu o seninătate aproape teatrală.

Și, printre acești maeștri, o prezență feminină excepțională: Milița Petrașcu, discipolă a lui Bourdelle la Paris și colaboratoare a lui Brâncuși la București. Ea lasă la Bellu câteva dintre cele mai delicate compoziții funerare – busturi de femei cu privirea coborâtă, îngeri tineri cu gesturi de marmură vie.

Într-un fel, Petrașcu e veriga care leagă cele două cimitire: formația ei pariziană și sensibilitatea românească.

O prezență de excepție e Iulia Hasdeu, fiica prodigioasă a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu, care moare la doar 18 ani. Poezia și visurile ei netrăite fac din ea o Héloïse românească – talent, iubire și durere condensate într-un destin fraged, păstrat în marmura delicată a mormântului său.

Palatele din marmură ale Micului Paris

Dar Bellu nu e doar un muzeu al poeților și actorilor. E și un testament al celor care au clădit Bucureștiul modern cu bani și gust.

Unul dintre cele mai impunătoare monumente de la Bellu e cavoul lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, zis „Nababul”, om de afaceri, prim-ministru și colecționar care și-a construit și în viață, și în moarte, o legendă a luxului. Mausoleul Cantacuzino e o bijuterie arhitecturală, semnată de Frederic Storck și de arhitecți formați în spiritul neoclasic de la Școala de Arhitectură din Paris. Cu vitralii, bronzuri și pietre rare, cavoul e la fel de important ca Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei – azi Muzeul George Enescu.

La câțiva pași, cavoul fraților Evloghie și Hristo Gheorghiev, mari bancheri și filantropi de origine bulgară, amintește că la Belle Époque, capitalul și estetica merg mână în mână. Monumentul lor, construit între 1902 și 1907 de Ion Mincu, e o capodoperă a arhitecturii neoromânești timpurii.

În atelierul lui Mincu lucrează Camil Sarvasy, Alexandru Clavel și Edmond van Saanen Algi, conferind edificiului o eleganță bizantină și un rafinament occidental unic.

Cavoul Gheorghiev e, poate, cel mai bun exemplu al ambiției estetice din Bucureștiul începutului de secol XX – un templu al memoriei ridicat de cei care au făcut avere prin bănci și au investit-o în cultură. La Bellu, arta și religia se împletesc. Îngerii nu-s doar simboluri, ci personaje. Unii par că plâng, alții că se gândesc. Uneori, timpul le șterge fețele, dar nu și expresia.

Oameni și biografii la Bellu

Alături de Cantacuzino și Gheorghiev merită amintiți și celebrați Ienăchiță Văcărescu, Lascăr Catargiu, Dimitrie Sturza, Ion Câmpineanu, Alexandru G. Golescu zis „Arăpilă” (se pare mutat la Golești), Alexandru Mavrocordat, Dimitrie Ghica – beizadea „Mitică”, Anastase Simu, Gheorghe Manu, Dimitrie C. Brătianu, Alexandru Marghiloman, dar și familia Lahovari, miniștrii conservatori Alexandru, Iacob și Ion, ultimul tatăl prințesei Martha Bibescu.

Și, firește, C.A. Rosetti, Ion Heliade-Rădulescu, Cristian Tell, Cezar Bolliac, Nicolae Filipescu, Alexandru Odobescu, August Treboniu Laurian, Titu Maiorescu, Ioan Constantin Filitti, Spiru Haret, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu, Alexandru Flechtenmacher, Ilarie Chendi, Nicolae Iorga, Virgil Madgearu, Victor Iamandi, Mihail Moruzov, Ioan Brătescu-Voinești, căpitanul Pavel Zăgănescu, generalul Ioan Dragalina, generalul Constantin Sănătescu, amiralul Dimitrie Lupașcu, amiralul Vasile Urseanu, Ioan Kalinderu, Dumitru Marinescu Bragadiru, Gheorghe Assan, Grigore Capșa, Grigore Gafencu, Mihail Manoilescu, Mitiță Constantinescu, Pache Protopopescu, C.F. Robescu, Dimitrie Dobrescu, Gheorghe Tătărescu, Constantin Titel Petrescu, Sergiu Cunescu, monseniorul Vladimir Ghika, Corneliu Coposu.

Sau Aurel Vlaicu, Henri Coandă, Traian Vuia, Mircea Zorileanu, Anghel Saligny, Dimitrie Gusti, Dimitrie Leonida, Dimitrie Brândză, Petrache Poenaru, Elie Carafoli, Ermil Pangrati, Stanislas Cihoski, Gheorghe și Șerban Țițeica, Octav Onicescu, Petre Antonescu, Horia Creangă, Louis Blanc, Grigore Cerchez, Paul Smărăndescu, Emil Prager, Nae Ionescu, Cella Delavrancea, Ana Aslan, Victor Gomoiu, Constantin Gerota, Gheorghe Marinescu, Nicolae Ionescu – Sisești, Grigore Romniceanu, Nicolae Hortolomei, Marius Nasta, Gheorghe Polizu, Mina Minovici, Nicolae Paulescu, Nicolae Kretzulescu, Constantin Esarcu, Vasile A. Urechia, Vasile Pârvan, Alexandru Xenopol, Simion Mehedinți, Constantin și Dinu Giurescu, Constantin Moisil, Anghel Rugină, Ion Bianu, Ion Brezoianu, Alexandru Graur, Șerban Cioculescu, Tudor Vianu, Mihai Ungheanu, Alexandru Balaci, Tudor Mușatescu, Eugen Simion, Iorgu Iordan, Andrei Bantaș, Dan Grigorescu, Alexandru Paleologu, Neagu Djuvara, Răzvan Theodorescu, Cristian Popișteanu, Mihai Flamaropol, Lia Manoliu, Ivan Patzaichin, Jean și Dora Dalles, Hariclea Darclée, Alexandru Tzigara – Samurcaș, Barbu Brezianu, Ștefan Luchian, Ion Andreescu, Theodor Pallady, Nicolae Dărăscu, Camil Ressu, Iosif Iser, Jean Al. Steriadi, Nicolae Vermont, Petre Serafim, Dumitru Ghiață, Viorel Mărginean, Alexandru Phoebus, Corneliu Baba și Ștefan Dumitrescu.

Ziariștii Constantin Mille, Anton Bacalbașa, Gheorghe Panu, Ștefan Mihăileanu, Luigi Cazzavillan, Mihail Burileanu, Ioan Chirilă, Anton Uncu, Aristide Buhoiu, George Pruteanu, Tudor Vornicu, Radu Budeanu, Romeo Vilara.

Precum și autoarea de cărți de bucate Sanda Marin, pseudonimul scriitoarei Cecilia Maria Zapan, născută la Iași în 1990 și decedată la București în 1961.

Marele și micul Paris

Père-Lachaise e oglinda Marelui Paris, Bellu e reflecția Micului Paris. În ambele, arhitectura funerară urmează arhitectura vieții.

Când Bucureștiul și-a desenat bulevardele haussmanniene, și Bellu se aliniază modei: capele neogotice, cruci neorenascentiste, obeliscuri egiptene.

Așa cum capitala României își dorește să semene cu Parisul, și cimitirul ei cel mare vrea să respire același aer al eleganței melancolice.

Bellu e un răspuns românesc la o întrebare pariziană: cum poate fi moartea frumoasă? Diferența e doar de temperatură.

Père-Lachaise e rațional și monumental. Bellu e intim și sentimental. Francezii fac din eternitate o compoziție estetică. Românii – o poezie.

Destine în oglindă

E interesant cum cele două cimitire adună nu doar morți celebri, ci și biografii paralele.

Elvira Popescu, născută la București și adorată la Paris, odihnește și ea la Père-Lachaise, aproape de Molière. Notre Elvire, cum îi spun francezii, e simbolul perfect al punții culturale dintre cele două lumi.

La Bellu, alte stele de pe același firmament: Toma Caragiu, Radu Beligan, Amza Pellea, Gheorghe Dinică, Ion Lucian, Ion Caramitru, Marin Moraru, Ion Besoiu, Adrian Pintea, Ion Finteșteanu, Leopoldina Bălănuță, Mitică Popescu, Florian Pittiș, Anda Călugăreanu, Fory Etterle, Marcel Anghelescu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Jean Lorin Florescu, George Constantin, Vladimir Găitan, Gheorghe Cozorici, Emil Hossu, Colea Răutu, Mișu Fotino, Ion Dichiseanu, Petre Gheorghiu, Dina Cocea, Florina Cercel, Vasile Nițulescu, Olga Tudorache, Ștefan Radof, Cornel Vulpe, Ernest Maftei, Cornel Coman, Dumitru Furdui, Șerban Ionescu, Dan Tufaru, Geo Costiniu, Nuni Anestin, Cristina Stamate, Dinu Manolache, Monica Ghiuță, Marga Barbu, Ilinca Tomoroveanu, Traian Stănescu, Cornel Vulpe, Gina Patrichi, Iurie Darie, Sebastian Papaiani, Alexandru Arșinel, Szabolcs Cseh, Mihaela Juvara, Octavian Cotescu și Valeria Seciu.

Ori Emanoil Petruț împreună cu marea sa dragoste peste a cărei dispariție nu poate trece: Catinca Ralea.

Teatrul și muzica ca rezistență

Alături de Millo, Pascaly, Nottara, Maria Filotti, Aristide Demetriade, Petre Liciu, Alexandru Davila, Giugaru, Calboreanu, Ciubotărașu, Cazaban, Iancovescu, Ion Manolescu, Victor Antonescu, Elvira Godeanu, Costache Antoniu, Irina Răchițeanu – Șirianu, Jean Georgescu, Băieșu, Baranga, Bocăneț, Ciulei, Șahighian, Nicolaescu, Pintilie, Gabrea, Vlad Mugur, Cătălina Buzoianu, Alexandru „Ducu” Darie, Alexandru Tocilescu, Malvina Urșianu, Valeriu Moisescu și Andrei Blaier. O lume întreagă care a făcut din teatru și film o formă de rezistență.

Dar și de muzicienii: Laura Stoica, Anca Parghel, Leo Iorga, Tatiana Stepa, Pascal Bentoiu, Gherase Dendrino, Zeno Vancea, Ion Vasilescu, Cornel Fugaru, Florin Bogardo, Dan Iordăchescu, Dorin Teodorescu, Dan Spătaru, Dorina Drăghici, Ionela Prodan, Grigoraș și Sile Dinicu, Ionel Budișteanu, Paraschiv Oprea, Nicu Stoenescu, Angela Moldovan, Gică Petrescu, Ion Dolănescu și Naarghita – pseudonimul Mariei Amarghioalei, cântăreața de muzică indiană prietenă cu Raj Kapoor.

Sau umoristul Vasile Vasilache – mort în bombardamentul anglo-american din 4 aprilie 1944. Actrița din „Steaua fără nume” a lui Mihail Sebastian, Nora Piacentini – și ea înmormântată la Bellu – a fost soția lui Stroe, celălalt membru al celebrului cuplu care lansa în 1929 la Radio București „Ora veselă”, cu primul jingle românesc autentic:

Alo, alo, aici e Radio/Stroe și Vasilache…lache…lache

Gheorghe Bezviconi – academicianul-portar

Și aici intervine un personaj aparte al Micului Paris: Gheorghe Bezviconi, academicianul devenit portar la Bellu, dedicat documentării mormintelor și sculpturilor funerare.

El inventariază sute de monumente, scrie mai multe lucrări despre Bellu și celelalte cimitire ale metropolei, precum „Necropola Capitalei” și salvează astfel memoria artistică și istorică a Bucureștiului.

Monografie din care reproducem integral:

La sfîrşitul anului 1877 oraşul avea 17 cimitire. Trei cimitire ortodoxe comunale: Şerban Vodă (Bellul), sf. Vineri Nouă afară de bariera Tîrgoviştei şi sf. Troiţă (Ghencea) afară din bariera Spirea. Un cimitir ortodox particular: sf. Gheorghe Nou (Capra) pe şoseaua Pantelimon. Un cimitir militar alături de Cimitirul Şerban Vodă. Cinci cimitire ortodoxe particulare cu restricţiune: Izvorul dintre vii, pe şoseaua Dudeşti, numai pentru enoriaşi; Iancu Nou pe şoseaua Moşilor, numai pentru enoriaşi; Tîrcă pe şoseaua Vitanului, numai pentru enoriaşi; Cuţitul de Argint pe dealul Filaretului, numai pentru Spitalul Brîncovenesc; cimitirul Eforiei spitalelor lîngă Mărcuţa. Un cimitir catolic lîngă Şerban Vodă. Două cimitire protestante: cel al comunităţii evanghelice pe şoseaua Filantropia şi cel al comunităţii calvine aproape de cimitirul comunal sf. Vineri. Un cimitir armenesc pe şoseaua Mărcuţa. Două cimitire israelite: cel al israeliţilor leşi aproape de cimitirul evanghelic şi cel al israeliţilor spanioli pe dealul Filaret. Un cimitir pentru cei decedaţi în penitenciarul Văcăreşti, lîngă Cimitirul Şerban Vodă, între cel militar şi cel catolic. Otomanii sînt înmormîntaţi în cimitirul sf. Troiţă (Ghencea). Din 1878 urmează ca şi cimitirele particulare să fie supuse Regulamentului cimitirelor elaborat de Consiliul de igienă în 1875.

Din septembrie 1858, Bucureștiul beneficiază de funcționarea primului său cimitir modern: Bellu. Amenajat în afara orașului, după model occidental, acesta răspunde preocupărilor igienice și sanitare ale epocii și marchează începutul tranziției de la vechile înmormântări în curțile bisericilor.

Curând autoritățile adoptă regulamentul pentru înmormântări, care stabilește să aibă loc exclusiv în cimitirele autorizate.

Iar cimitirul Șerban Vodă se extinde de la cele 15 hectare donate de baronul Barbu Bellu municipalității în 1852, la 28 – în prezent.

Dincolo de istorie: muzică și memorializare

În august 1972, la apariția lucrării, Dan Berindei scrie în prefață, că la opera regretatului istoric, “harnic și rodnic cercetător al trecutului, apreciat în țară și peste hotare, se adaugă postum acest nou volum, care depășește cadrul unui simplu instrument de lucru.”

Din păcate, Bezviconi moare în aprilie 1966 de ciroză, la 56 de ani, și e înmormântat chiar în cimitirul pe care-l păzește.

Nu e singurul academician care beneficiază de un asemenea tratament. Costin C. Kirițescu, care se odihnește și el la Bellu, lucrează în anii ’50 ca pontator.

Muzicieni și artiști ai generațiilor

Mormântul lui Valeriu Sterian se află în apropierea cavoului familiei Cantacuzino. Piatra funerară, din marmură neagră, poartă inscripția „Valeriu Octavian Sterian” și mesajul „Vino, Doamne, să vezi ce-a mai rămas din oameni”.

La câțiva pași distanță, mormântul lui Cristian Pațurcă, un alt simbol al Golaniadei din anii ’90, cu epitaful semnat Dr. Barbi: „Și aud și auzi / Vântul prin duzi!”.

Bellu are propriii săi „Morrisoni” – care corespund unei epoci în care muzica e vocea unei generații ce visează și luptă pentru libertate și autenticitate.

Père-Lachaise și magia cinematografiei

În Père-Lachaise se află și Georges Méliès, magicianul și pionierul cinematografiei. Opera lui inspiră filmul Hugo, regizat de Martin Scorsese, care evocă Parisul începutului de secol XX.

La Bellu, un alt vizionar al cinematografiei: Ion Popescu-Gopo, cunoscut pentru filmele sale de animație și succesul de la Cannes din 1957 cu scurtmetrajul Scurtă istorie.

Ambele cimitire adună nu doar memoria morților, ci și spiritul creator al generațiilor care modelează cultura vizuală și muzicală a epocii.

Economia memoriei

Privite împreună, Père-Lachaise și Bellu spun o poveste despre capitalul cultural. Despre cum orașele investesc nu doar în ziduri și bulevarde, ci și în memoria celor care le construiesc identitatea.

La Père-Lachaise, turiștii caută vedete. La Bellu, oamenii caută sens. Francezii vin să fotografieze moartea; românii vin s-o înțeleagă.

Și poate că de aceea Bellu, acest Père-Lachaise mai mic, e uneori mai viu.

Noblețea unui oraș

Pentru că la București, moartea nu e o despărțire, ci o conversație care continuă în șoaptă.

Noblețea unui oraș nu se vede în vilele lui, ci în felul în care își cinstește morții. Bellu și Père-Lachaise arată asta în moduri diferite: francezii monumentalizează, românii poetizează.

În ambele cazuri, moartea devine artă. Memoria – spațiu public. Și frumusețea, fie ea franceză sau românească, continuă să respire între alei, printre cruci, mausolee și morminte, ca o punte între generații și între capitale.