Dincolo de reportajele cu succes garantat, prostituţia este un fenomen economic: obiectiv, măsurabil, analizabil. Datele sunt lacunare şi puţine, dar concluziile pot fi semnificative şi multiple

Irina din Chişinău este una dintre multele Nataşe. După cum şi Nataşa din Rostov e una dintre multele Irine. Şi de ce n-ar fi şi Lenutza din Dorohoi una dintre multele Nataşe şi Irine care-şi îmbie surâzătoare clienţii din vitrina de pe strada Felinarelor Roşii din Amsterdam ori li se oferă de pe trotuarul străzii Reeperbahn din Hamburg.

Cam aşa îşi încep ziarele occidentale articolele economice despre prostituţie, cu povestea Irinei, Nataşei sau Lenutzei, date la şase ani la şcoală după ce în prealabil fuseseră abuzate de un tată beţiv, şi cititorul uită că lipsesc datele statistice despre amploarea fenomenului.

Da, cifre nu prea avem nici noi, dar dacă OECD a ajuns la concluzia că prostituţia adaugă la creşterea economică a Poloniei 0,2% în fiecare an, înseamnă că la români, unde PIB-ul e mai amărât, ar trebui să contribuie mai mult. Şi dacă româncele care fac trotuarul în Franţa şi peştii aferenţi trimit anual prin Western Union mai bine de 5 milioane de euro, să se tot facă de pe malurile Senei, de prin Italia, Spania, Austria, Grecia, Germania vreo 30 de milioane pe an – adică 0,3% din PIB.

În fine, acestea sunt simple presupuneri, mai important este că ne vom integra în Uniunea Europeană împreună cu fetele noastre, care vor putea lucra cu carte de muncă la Amsterdam sau Hamburg – nu ca la Bucureşti! -, şi astfel va apărea o oportunitate de a recupera decalajele faţă de Polonia, Cehia sau ţările baltice, care au intrat în marea lume comunitară înaintea noastră. Ce dacă nu mai exportăm bunuri ale industriei prelucrătoare ca înainte de 1990, fotbalişti – ca-n 1990-1995, buşteni – ca-n 1995-2000, se vede că România tot a rămas cu ceva din abundenţă!

Cu alte cuvinte, degeaba se chinuiesc nemţii să fabrice automobilul care consumă doar trei litri de benzină la suta de kilometri sau olandezii – autobuzul care înghite la fel de puţin cât un automobil, şi apoi le exportă românilor ca să-şi scoată pârleala. Noi putem compensa lipsa industriei grele cu cea uşoară: Alina din Botoşani, Mălina din Bârlad, Gianina din Constanţa şi Sabrina din Bolintin…

 

Tendinţe demografico-sexuale

 

Să nu credeţi însă că cele spuse până acum ar fi o simplă poveste zisă la ceas de seară. De când cehii, ungurii şi polonezii au PIB-uri mari, utilaje mai performante şi investitori străini mai mulţi, parcă fetele lor sunt zărite mai rar în cartierele St. Pauli sau St. Georg din Hamburg ori în celebrul Red Light District din Amsterdam. În urmă cu vreo 10 ani, le scoteau de pe piaţă pe columbience sau dominicane, care la rândul lor se impuseseră în faţa nigeriencelor, thailandezelor şi filipinezelor. Acum, Organizaţia Internaţională pentru Migraţie (OIM) spune că sunt cerute la export mai ales fetele din Moldova, România, Ucraina, Rusia şi Bulgaria. Şi puţinele statistici continuă să se modifice permanent în favoarea româncelor. În sondajul francez din care am luat cifra de 5 milioane de euro trimişi anual în ţară se mai zice că în 2002 fetele noastre erau pe locul trei la remiterile acelea care ne finanţează uriaşul deficit de cont curent – acum sunt pe primul, lăsându-le în urmă pe bulgăroaice şi pe ucrainence.

 

Cantitate şi calitate

 

Dar să analizăm prostituţia din Europa în care ne vom integra cu simţ de răspundere. Germania e locomotiva UE şi atunci e firesc să aibă cele mai multe prostituate: 400.000. Nemţii preferă încă polonezele şi cehoaicele, dar ale noastre vin tare din urmă alături de bulgăroaice, pregătindu-se să schimbe garnitura primului val de aderare. Şi nu doar că au pus picioarele hotărât între Elba şi Rin, ci încep să se impună şi în Spania celor 300.000 de prostituate – locul doi în Europa. La Barcelona, locul unde s-au remarcat ele cel mai bine, poliţia nu mai pridideşte să le rărească.

În Italia, clasată pe locul trei după numărul de fete care fac trotuarul – 80.000- 100.000 -, româncele sunt de mult primele pe baricade. Despre Franţa (locul cinci: 20.000- 40.000 de prostituate) orice cuvânt ar fi de prisos. În Olanda (25.000) sunt ceva probleme tot cu polonezele şi cehoaicele, dar având în vedere că în ţara vecină, Belgia, precum şi în Austria ori în Grecia cele cinci naţiuni prietene (Albania, Moldova, Rusia, Ucraina, România) fac legea, aşa se va întâmpla şi pe terenul batav. Am lăsat special la urmă Marea Britanie, aflată pe locul patru, cu 80.000 de prostituate, pentru că e un caz special. Clienţii vor neapărat să li se spună cuvinte urâte în limba engleză atunci când fac sex şi de aceea cele mai multe furnizoare de plăceri erotice sunt din ţara lor natală. Nicio problemă, româncele învaţă repede şi probabil că nu se vor încurca în măsurile de stăvilire a imigraţiei ale lui Tony Blair, fiindcă vor trece înot Canalul Mânecii.

Dar mai important decât această înşiruire de ţări şi cifre e bine de ştiut că nu trebuie să avem sută la sută încredere în sondaje, pentru că dacă celui care strânge datele i se răspunde în dulcele grai românesc, dar fata e de la Chişinău, atunci el zice că-i din România. Conform OIM, România şi Moldova sunt pe primul loc, dar cică 45% din exportul de carne vie ar proveni din Basarabia. Iar fetele de dincolo de Prut nu vorbesc doar limba lui Creangă, ci şi pe cea a lui Puşkin, din acest motiv pot fi trecute de-a valma la rubrica rusoaice, deşi corect este să zicem că ucrainencele reprezintă 7-11% din total, rusoaicele – 3-5%, lituaniencele şi letonele – 1-3%.

Oricum ar fi, România tot campioană este, pentru că e o placă turnată a exportului de carne vie, alimentează cu plăceri atât sudul, cât şi vestul Europei. Dovada cea mai grăitoare e că vorbitoarele de română nu mai sunt zărite doar în Piaţa Omonia din Atena, în Muntenegru, Bosnia, Kosovo sau Turcia, ca în urmă cu cinci-şase ani, ci au ajuns în Place Pigalle la Paris. Ca să fim şi mai exacţi, femeile care sunt scoase fraudulos din ţară sunt în proporţie de 51,6% moldovence de dincolo de Prut, 36% – de dincoace de Prut şi 12% – ucrainence.

Ca dimensiune a traficului, Departamentul de Stat american a calculat că cele 800.000-900.000 de persoane exportate anul pentru a alimenta industria sexului aduc traficanţilor 7 miliarde de dolari. Şi dacă în ţările Europei sunt vândute 120.000 de femei în fiecare an, iar traficanţii români sunt bine înfipţi în “sindicat”, se vede treaba că nu-i nevoie să produci tractoare şi vapoare ca să ai o industrie prosperă.

 

Încă o resursă prost managerizată

 

Totuşi, dincolo de dimensiunea internaţională a fenomenului care, în definitiv, este doar un efect, e bine să identificăm cauza naţională. Într-unul dintre cele mai bune editoriale ale sale, Tudor Octavian observa: „Dau de curve la tot pasul, pe străzi, în revistele mondene şi în mai toate emisiunile cu rating ale televiziunilor. Scandalurile cu acoperire naţională, în care nu e vorba şi de curvuliţe cu tupeu naţional, sunt atât de rare, încât nici nu mai sunt socotite scandaluri, ci reflexe ale europenizării. Rare sunt, de asemenea, şi situaţiile de interes general, în care nu-s invitate să exprime o opinie, spre cunoştinţa întregii ţări, prostituatele cu tarife mari. Cu toate acestea, nu ştiu cum să scriu despre înmulţirea şi tupeul curvelor şi despre rolul hotârător jucat de ele în societatea românească de după 1990. Poate şi pentru că ar trebui să aibă un statut sigur definit, prin legi profesionale, de relaţie şi fiscale. Întocmai mie, nici România nu ştie ce-i de făcut cu sporul natural de curve, mult mai mare ca sporul natural al populaţiei. E cazul derutant în care o naţie stimulează oferta, însă ezită să ia în grav cererea”.

Se poate merge însă şi mai departe de ce a spus Tudor Octavian, observându-se cum, din toată sărăcia ei, România a cumpărat în ultimii ani maşini străine de lux, avioane, fregate, a achitat datorii istorice sau a arvunit autostrăzi, totul cu bani publici. Nu faptul în sine e rău, ci modul în care s-au făcut multe dintre cumpărăturile pe care n-ar fi trebuit să ni le permitem. România a cumpărat şi a achitat limuzine, aeronave sau nave militare ca pe nişte indulgenţe, folosind acelaşi mecanism unsuros care îl umplea de silă pe Martin Luther în secolul al XVI-lea, când a cerut Reforma. Politicienii noştri au ales calea unor compromisuri imorale ca să li se ierte păcatele şi să li se deschidă porţile spaţiului euroatlantic, de care n-am fi putut trece după criterii economice.

 

Indicator economic neprotejat

 

Aşa s-a făcut că, după ce am cumpărat tot soiul de indulgenţe, am fost găsiţi suficient de sănătoşi ca să primim tot felul de vize – pentru turism, pentru NATO sau pentru UE – care altădată ne erau refuzate la prima ochire aruncată economiei. Într-un fel, România a ajuns să exporte în Occident compromisul, ca pe una dintre puţinele „mărfuri” la care se pricep administratorii ei.

Din păcate, într-un mediu atât de ostil, niciun contrasemnal venit de la demnitarii vestici – uniţi cu românii prin asemănarea frecventă între politică şi moravurile uşoare – nu poate determina intrarea investitorilor serioşi în România. Dacă nu sunteţi de acord, îi vedeţi cumva pe cei de la Wal-Mart, Du Pont, Microsoft, IBM, Berkshire Hathaway, Johnson & Johnson, General Motors, General Electric având participanţii importante în România? Din contră, companiile integre ale lumii – care nu dau şpagă, nu cotizează pentru protecţia de partid şi de stat – ne ocolesc. Ele preferă să piardă un business pe o piaţă de 22 de milioane de cumpărători decât să dea mită. Această atitudine este mai elocventă decât oricare indice agregat, decât orice calcul complicat bazat pe criterii, subcriterii şi medii armonice. Degeaba clămpăne televizoarele proclamaţii gen „Lichidăm corupţia, evaluaţi numărul de descinderi, arestări, puneri sub acuzare” – şi ce dacă?! Vax! Numărul de condamnări e cel care contează şi distribuţia lui echitabilă în întreg spectrul de cârdăşii politico-afaceristice. Abia atunci mediul de afaceri va deveni suficient de curat pentru a convinge companiile de pe axa integrităţii să investească în România.

Cât timp acest lucru nu se va întâmpla însă, vom rămâne la mâna pomenilor comunitare şi a capitalurilor speculative. Ne vom trimite fetele la produs în străinătate, ceea ce înseamnă că baza extrem de fragilă pe care evoluează economia românească va face ca problema echilibrului macroeconomic şi a nivelului de trai să nu-şi găsească rezolvarea decât într-un viitor îndepărtat. Iar în lipsa  investiţiilor companiilor de top care, prin expansiunea cifrelor de afaceri şi a fluxurilor financiare, să schimbe radical realitatea, se va putea pune semnul egal între deficitul de competitivitate şi sporul de curve.

Putem într-adevăr să ne lăudăm şmechereşte pe la colţuri că degeaba fabrică nemţii maşini puternice, noi avem “accesoriile”. Că pe baza compromisului vom fi reuşit – aşa cum ne integrăm acum UE – să supravieţuim bine mersi şi ca naţie europeană. Cinstit ar fi să recunoaştem adevărul exprimat în zicala populară despre originea descompunerii. La peşte începe de la cap, la economie de la Guvern. Şi atunci, în loc să crească sănătos economia, PIB-ul se majorează cu preţul unei boli ruşinoase.

(Articol apărut în Săptămâna Financiară pe 25 septembrie 2006)