Întrebarea pare desprinsă dintr-un roman francez despre singurătate, dar la Montmartre ea există în piatră, bronz și tăcere. Cimitirul de pe colină, inaugurat în 1825 într-o fostă carieră de ghips, este unul dintre cele mai neobișnuite locuri ale Parisului. Aleile lui urcă și coboară printre cavouri, iar deasupra unei părți a necropolei trece chiar podul Rue Caulaincourt, susținut de coloane metalice. Într-un singur loc se întâlnesc arhitectura industrială a secolului al XIX-lea și cultul memoriei.

Cimitirul Montmartre este o hartă a memoriei europene. Printre aleile sale se întâlnesc destine care, la prima vedere, nu au nimic în comun. Aici odihnesc Hector Berlioz, Edgar Degas, Vaslav Nijinski, France Gall și Victor Brauner.

Pentru un vizitator român, numele lui Brauner are o rezonanță aparte. Născut la Piatra Neamț în 1903, el a devenit unul dintre marii suprarealiști ai secolului XX, apropiat de André Breton și de avangarda pariziană. Opera sa, populată de simboluri misterioase și figuri onirice, a căpătat o aură legendară după ce artistul și-a pierdut un ochi în 1938, la câțiva ani după ce se reprezentase astfel în autoportrete. Ba chiar l-a inspirat pe argentinianul Ernesto Sabato să scrie Despre eroi și morminte.

Totuși, cei mai mulți vizitatori vin aici pentru un singur nume.

Dalida.

Monumentul ei funerar nu seamănă cu o simplă lespede. Este o statuie reprezentând-o în picioare, elegantă și impunătoare, cu privirea îndreptată înainte. Nu pare o femeie care a murit. Pare o vedetă care urmează să intre pe scenă. Mormântul este aproape permanent acoperit cu flori, fotografii și mesaje lăsate de admiratori veniți din întreaga lume.

Puțini observă însă că, la mică distanță, se află și mormântul doctorului Guy Pitchal.

Contrastul cu Dalida este izbitor. Dacă ea apare în mărime naturală, monumentul lui Pitchal este discret și enigmatic. Nu impresionează prin dimensiuni, ci prin efectul pe care îl produce. Pe piatra funerară este sculptat un chip masculin ale cărui trăsături sunt adâncite în relief. Din cauza unei iluzii optice, fața pare să urmărească vizitatorul din orice unghi. Când te apropii, vezi un zâmbet abia schițat. Când te îndepărtezi, ai impresia că privirea se întoarce după tine. Este unul dintre cele mai neobișnuite morminte din Montmartre

Nu era un artist, nici un politician și nici un general. Era psihiatrul Iolandei Gigliotti, femeia născută în Egipt pe care lumea avea să o cunoască drept Dalida.

Poate că niciun simbol nu este mai potrivit pentru un psihiatru. Chiar și după moarte, Guy Pitchal pare să-și observe vizitatorii. La câțiva pași de el, Dalida privește înainte, împietrită. Terapeutul și pacienta. Două monumente diferite. Două moduri diferite de a sfida uitarea.

Guy Pitchal a fost psihiatru și psihoterapeut, cunoscut în mediile artistice pariziene. A făcut parte dintre oamenii cărora Dalida le-a acordat încredere într-o perioadă în care succesul public ascundea o fragilitate tot mai mare.

Spre deosebire de Dalida, Pitchal nu și-a pus capăt zilelor. A murit la 26 februarie 1989, la vârsta de 66 de ani. Sursele publice nu indică o moarte violentă sau circumstanțe excepționale, ceea ce sugerează o dispariție din cauze naturale. Cu atât mai puternic devine contrastul dintre cele două destine: medicul care a încercat să înțeleagă suferința psihică a supraviețuit pacientei sale, pentru ca, doi ani mai târziu, să ajungă și el în același cimitir de pe colina Montmartre.

Poate că exagerez simbolismul acestei vecinătăți funerare. Parisul este plin de coincidențe. Și totuși e greu să privești cele două morminte fără să te gândești la relația dintre ele.

Cum e să fii înmormântată lângă omul care a încercat să te ajute să rămâi în viață?

Povestea celei cunoscute ca Dalida este una dintre cele mai dramatice din istoria muzicii europene. Succese uriașe, milioane de discuri vândute și o suită aproape imposibil de suportat de tragedii personale. Sinuciderea lui Luigi Tenco. Moartea lui Richard Chanfray. Relații destrămate. Singurătate. Depresie.

Și totuși, de fiecare dată, părea că găsește încă un motiv să continue.

Uneori acel motiv venea sub forma unui cântec.

Diva cosmopolită a preluat ritmul anilor ’70 cu „Monday, Tuesday… Laissez-moi danser”, lansată în 1979, un hit disco construit pe linia melodică tipică lui Toto Cutugno. Adaptată în franceză de Pierre Delanoë, piesa a circulat prin Europa ca un bun de consum emoțional. O bancnotă sonoră garantată de bucurie. Dar nu a fost singura contribuție a italianului. Au urmat și „Femme est la nuit” și, simbolic aproape, „Et la vie continuera”.

Și viața a continuat după hit-ul din 1981. Salvatore “Toto” Cutugno nu a putut să-i schimbe destinul, dar i-a oferit un răgaz. Uneori atât poate face arta: nu vindecă definitiv, nu rezolvă toate rănile, ci doar creează un spațiu de respirație între două valuri de suferință.

Aici apare și o lecție incomodă despre sănătatea mintală. Faptul că Dalida avea în jurul ei prieteni, medici, colaboratori și sprijin psihologic nu înseamnă că durerea dispăruse. Terapia nu funcționează ca o poliță de asigurare împotriva tragediei și nici ca o garanție că un om nu va mai suferi. În depresiile severe sau în suferințele care se întind pe mulți ani, cineva poate continua să funcționeze aparent normal. Poate urca pe scenă. Poate zâmbi. Poate avea succes, relații și ajutor profesional. Și totuși poate rămâne captiv într-o durere profundă, pe care ceilalți o intuiesc doar fragmentar.

Acest lucru nu demonstrează că terapia „nu merge”. Dimpotrivă. Arată cât de complexă este suferința psihică și cât de limitate sunt uneori instrumentele prin care încercăm să o înțelegem. Psihoterapeutul nu poate trăi viața pacientului în locul său. Nu poate șterge trecutul. Nu poate elimina toate pierderile. Poate doar să însoțească omul aflat în suferință pe o parte a drumului.

În noaptea de 2 spre 3 mai 1987, în casa ei din Montmartre, Dalida a luat o supradoză de barbiturice. A lăsat un mesaj de numai câteva cuvinte: „Viața îmi este insuportabilă. Iertați-mă.” Atât. Nicio explicație suplimentară. Niciun rechizitoriu. Niciun testament sentimental. Doar concluzia unei lupte pe care publicul nu o văzuse niciodată în întregime.

Iar când părăsești astăzi cimitirul Montmartre și privești încă o dată cele două morminte este greu să nu te gândești la limitele ajutorului uman. La cât de mult poate face un cântec. La cât de mult poate face un prieten. La cât de mult poate face un terapeut. Și, uneori, la cât de puțin.

Și la faptul că, uneori, chiar și atunci când toate acestea există, suferința poate rămâne mai puternică decât pare din exterior.

Deasupra lor, Parisul continuă să curgă. Cu metrourile sale, cu podurile sale, cu luminile sale.

Exact cum spunea unul dintre cântecele care i-au oferit Iolandei cunoscută ca Dalida încă puțin timp: Et la vie continuera.