Există scriitori care lasă în urmă opere. Există alții care lasă în urmă legende. Gustave Flaubert a avut ghinionul sau privilegiul de a le lăsa pe amândouă. La mai bine de un secol de la moartea sa, continuăm să-i citim romanele, dar continuăm și să-l căutăm pe omul din spatele lor. Căutăm chipul adevărat al lui Flaubert în fotografii, în scrisori, în măști mortuare, în amintirile contemporanilor și în nesfârșitele interpretări critice care s-au adunat în jurul numelui său.

Julian Barnes a înțeles probabil mai bine decât mulți biografi că această căutare este sortită eșecului. Nu pentru că Flaubert ar fi fost un om misterios în sens romantic, ci pentru că orice mare scriitor scapă inevitabil explicațiilor definitive. Cu cât aduni mai multe documente, cu atât personajul devine mai greu de fixat.

Poate de aceea Barnes nu se uită doar la Flaubert. Se uită și la oamenii care l-au cunoscut. La trei dintre martorii care apar mereu în apropierea lui: Turgheniev, George Sand și Louise Colet.

Fiecare vede alt Flaubert. Niciunul nu-l epuizează. Turgheniev este, dintre toți, cel mai improbabil prieten. Rusul cosmopolit, elegant și conciliant pare construit din materialul opus celui din care era făcut normandul de la Croisset. Flaubert era sarcastic, irascibil și suspicios față de aproape orice formă de entuziasm colectiv. Turgheniev era sociabil, diplomat și capabil să lege prietenii în toate marile capitale culturale ale Europei.

Și totuși, cei doi se admiră profund.

Barnes este fascinat de această prietenie tocmai pentru că ea sfidează clișeul conform căruia oamenii devin apropiați fiindcă seamănă între ei.

Într-unul dintre eseuri, Barnes pornește chiar de la un episod aproape comic: perechea de manșoane de nurcă pe care Turgheniev i-o trimite lui Flaubert. Dincolo de anecdotă, gestul devine pentru el simbolul unei prietenii rare, lipsite de rivalitatea care otrăvește adesea lumea literară. Cei doi își admiră cărțile fără să transforme admirația în competiție și fără să confunde talentul cu vanitatea.

În cazul lor, respectul se naște din diferență. Turgheniev vede în Flaubert o probitate artistică aproape monahală. Flaubert vede în Turgheniev un om rar, capabil să fie inteligent fără să fie vanitos.

Mai există și ironia istoriei. În multe cercuri europene ale epocii, Turgheniev era mai celebru decât Flaubert. Era tradus, căutat, invitat și admirat. Astăzi însă, posteritatea a inversat parțial raportul. Numele lui Flaubert a devenit sinonim cu perfecțiunea prozei moderne, în timp ce Turgheniev este adesea eclipsat de Tolstoi și Dostoievski.

Din lectura lui Barnes rămâne impresia că posteritatea este unul dintre cele mai capricioase personaje din literatura universală.

Dacă Turgheniev îl vede pe Flaubert prin prisma prieteniei, George Sand îl vede prin prisma dialogului. Puține corespondențe sunt mai surprinzătoare decât cea dintre ei. La nivel ideologic, aproape totul îi separă. George Sand crede în progres, în ameliorarea condiției umane și în posibilitatea unei societăți mai bune. Flaubert privește asemenea proiecte cu scepticism și consideră prostia una dintre constantele istoriei.

Și totuși, nu încetează niciodată să se admire. Într-o epocă în care dezacordul intelectual se transformă adesea în excomunicare reciprocă, prietenia lor pare aproape neverosimilă. Ei discută despre religie, politică, artă și societate fără să simtă nevoia să se anuleze unul pe celălalt. Barnes vede aici o formă de civilizație intelectuală aproape dispărută.

În corespondența lor apare constant aceeași tensiune fertilă. Flaubert îi scrie lui George Sand că lumea nu va deveni niciodată mai bună decât este, în timp ce ea continuă să creadă în posibilitatea ameliorării condiției umane. Barnes observă că tocmai această diferență îi apropie. Ei se contrazic fără să se anuleze și își contestă ideile fără să-și retragă respectul.

George Sand înțelege că pesimismul lui Flaubert nu este cinism ieftin. Flaubert înțelege că optimismul lui George Sand nu este naivitate. Amândoi acceptă că un om inteligent poate ajunge la concluzii diferite despre lume.

Poate că tocmai de aceea schimbul lor de scrisori continuă să pară mai modern decât multe dezbateri contemporane. Dar dintre toți cei care gravitează în jurul lui Flaubert, figura cea mai nedreptățită rămâne Louise Colet.

Posteritatea a avut obiceiul crud de a o transforma într-o simplă notă de subsol sentimentală. Femeia care l-a iubit pe Flaubert. Amanta. Personajul secundar din biografia unui mare scriitor.

Barnes încearcă să repare această nedreptate. Louise Colet nu este importantă doar fiindcă a existat în viața lui Flaubert. Este importantă pentru că a fost scriitoare. Mai mult decât atât, ea reprezintă un tip de sensibilitate diferit atât de cel al lui George Sand, cât și de cel al lui Flaubert.

Barnes observă că imaginea lui Louise Colet a fost construită în mare măsură prin ochii lui Flaubert. Aproape tot ce știm despre relația lor provine din scrisorile lui, iar posteritatea a avut tendința de a transforma perspectiva scriitorului într-un verdict definitiv. Or, Flaubert nu era un judecător imparțial, ci unul dintre participanții la poveste. Barnes ne invită astfel să privim dincolo de caricatura femeii sentimentale și să redescoperim scriitoarea care a avut propriile ambiții, propriile idei și propria voce.

Dacă George Sand privește lumea prin lentila marilor idei și a marilor speranțe istorice, Louise Colet privește lumea de aproape. Foarte de aproape.

O lumină pe o frunză. Mișcarea unei pisici. Textura unei amintiri. Umbra unei emoții. Detaliul devine la ea instrument de cunoaștere. Nu este interesată de sisteme și doctrine. Nu încearcă să explice lumea. Încearcă să o observe.

Barnes este unul dintre puținii comentatori care încearcă să o scoată pe Louise Colet din rolul de simplă figură sentimentală a biografiei flaubertiene. În locul amantei abandonate apare o scriitoare cu propriul ei mod de a vedea lumea. El insistă asupra atenției sale pentru detaliul concret, pentru lumină, peisaj și senzație, sugerând că posteritatea a fost adesea mai interesată de relația ei cu Flaubert decât de paginile pe care le-a scris.

Barnes pare să admire tocmai această disciplină a privirii. Într-o epocă îndrăgostită de ideologii și teorii generale, Colet continuă să creadă în adevărul lucrurilor mici. Poate că de aceea pare uneori mai modernă decât contemporanii săi. Și poate că de aceea Barnes îi acordă mai multă atenție decât i-a acordat posteritatea.

Mai există și un motiv de echitate intelectuală. Barnes sugerează că posteritatea a fost mai severă cu Louise Colet decât cu mulți dintre contemporanii ei pentru simplul fapt că era femeie, ambițioasă și hotărâtă să fie luată în serios ca scriitoare. Critica a preferat adesea să vadă în ea amanta dificilă a lui Flaubert, nu poeta premiată de mai multe ori de Academia Franceză și nici figura activă a vieții literare pariziene. În acest sens, eseul lui Barnes este mai puțin o apărare sentimentală și mai mult o încercare de a corecta o nedreptate critică veche de peste un secol.

Dar nici Turgheniev, nici George Sand și nici Louise Colet nu reușesc să-l fixeze definitiv pe Flaubert. Aici apare obsesia măștilor mortuare.

Există ceva profund simbolic în faptul că Barnes este atras de ele. O mască mortuară promite imposibilul: conservarea unei prezențe dispărute.

Barnes sugerează că până și măștile mortuare, care ar trebui să ofere autenticitatea supremă, sfârșesc prin a produce interpretări concurente. În loc să fixeze definitiv figura lui Flaubert, ele par să multiplice perspectivele asupra ei.

Chipul este acolo. Trăsăturile sunt recognoscibile. Totul pare fixat pentru eternitate.

Și totuși, omul lipsește. În jurul lui Flaubert există mai multe măști, după cum există mai multe portrete, mai multe mărturii și mai multe interpretări. Fiecare pretinde că spune adevărul. Niciuna nu îl conține integral. Turgheniev îl vede într-un fel. George Sand în altul. Louise Colet în altul. Biografii îl reconstruiesc diferit. Criticii îl explică diferit. Posteritatea îl reinventează fără încetare.

Priviți împreună, Turgheniev, George Sand și Louise Colet nu alcătuiesc biografia lui Flaubert, ci limitele ei. Fiecare luminează o parte a figurii sale și fiecare lasă restul în umbră. Prietenul, interlocutoarea și iubita nu compun un portret definitiv. Compun trei versiuni incompatibile și totuși adevărate ale aceluiași om.

Poate că acesta este, în cele din urmă, marele paradox pe care Barnes îl descoperă în jurul lui Flaubert. Cu cât avem mai multe documente, cu atât omul devine mai greu de prins. Cu cât dosarul este mai complet, cu atât figura rămâne mai mobilă. În loc să rezolve misterul, mărturiile îl amplifică. Iar acesta nu este un eșec al criticii literare. Este triumful literaturii.

Pentru că adevărații scriitori nu pot fi transformați în monumente administrative. Ei continuă să scape definițiilor, explicațiilor și măștilor care încearcă să-i fixeze. Flaubert scapă. Turgheniev, George Sand și Louise Colet nu fac decât să ne arate direcțiile diferite în care fuge.

Poate că aceasta este și cea mai frumoasă lecție a lui Julian Barnes: literatura nu ne oferă posesia adevărului, ci privilegiul de a-l căuta.