Există cercetători care publică sute de articole și există cercetători care își petrec întreaga viață în jurul unei singure opere. Prima categorie produce bibliografii impresionante. A doua produce, uneori, o formă de înțelepciune care nu poate fi măsurată în numărul de cărți publicate.

Puțini cercetători ilustrează mai bine această a doua categorie decât Janine Dakyns.

Timp de decenii, profesoara de la Girton College, Cambridge, a trăit aproape exclusiv în compania lui Gustave Flaubert. Nu doar a romanelor sale, ci și a manuscriselor, variantelor succesive, scrisorilor, corecturilor, ștersăturilor și notelor marginale. Pentru mulți dintre studenții ei, Dakyns părea mai puțin un profesor universitar și mai degrabă ultimul reprezentant al unei specii intelectuale aflate pe cale de dispariție: omul care nu caută răspunsuri rapide, ci petrece o viață întreagă încercând să formuleze întrebări tot mai bune.

Paradoxul este că această apropiere extremă de Flaubert nu a produs niciodată un „Flaubert definitiv”. Dimpotrivă. Cu cât Dakyns citea mai mult, cu atât părea să devină mai prudentă în fața concluziilor.

Poate tocmai aici începe adevărata poveste.

Nu fiindcă Dakyns ar fi eșuat în încercarea de a-l înțelege pe Flaubert, ci fiindcă a înțeles că apropierea de un mare autor nu reduce misterul operei, ci îl face și mai vizibil.

Cu cât citești mai mult, cu atât înțelegi mai puțin că ai înțeles

Există o iluzie foarte răspândită în cultura contemporană: aceea că orice problemă intelectuală poate fi epuizată dacă acumulăm suficiente informații.

Flaubert însuși ar fi privit cu suspiciune o asemenea idee. El rescria obsesiv. Căuta le mot juste. Își modifica frazele până la exasperare. Un singur paragraf putea consuma săptămâni de muncă. Manuscrisele sale nu sunt monumente ale certitudinii, ci ale îndoielii.

Puțini cititori ai lui Flaubert au dus această idee atât de departe precum Janine Dakyns. Pentru ea, fiecare variantă nouă a unui manuscris nu închidea interpretarea celei precedente, ci o deschidea. Fiecare scrisoare adăuga o nuanță. Fiecare corectură producea o nouă întrebare.

În loc să ajungă la o explicație totală, Dakyns descoperea mereu cât de imposibilă este aceasta.

Într-un anumit sens, întreaga ei viață intelectuală poate fi rezumată într-o singură propoziție: marile opere nu se termină niciodată de citit.

Împotriva explicației totale

Nu este întâmplător că această idee apare atât de firesc după Flaubert împotriva lui Sartre.

Jean-Paul Sartre a încercat să construiască explicația totală a lui Flaubert. În biografa sa, fiecare experiență a copilăriei, fiecare traumă, fiecare alegere și fiecare ezitare sunt integrate într-un sistem filozofic coerent. Este una dintre cele mai impresionante demonstrații de forță intelectuală din secolul al XX-lea. Dar este și una dintre cele mai discutabile, pentru că presupune că un om poate fi explicat complet.

Dakyns ilustrează exact opusul acestei tentații. Ea nu încearcă să închidă opera lui Flaubert într-o teorie, ci o redeschide. Nu caută cheia unică, ci acceptă existența mai multor uși. Nu reduce complexitatea, ci o conservă.

În această privință, metoda ei pare mai apropiată de Karl Popper decât de marile sisteme filosofice. Fiecare lectură este provizorie. Fiecare concluzie poate fi revizuită. Fiecare descoperire produce noi necunoscute. Nu există ultimul cuvânt.

Există doar ultima lectură.

Iar aceasta nu vine niciodată. Fiecare generație citește un alt Flaubert, fără ca Flaubert să se schimbe. Se schimbă cititorii.

Biroul care gândea

W. G. Sebald a surprins această idee într-una dintre cele mai frumoase pagini scrise vreodată despre cercetare. În The Rings of Saturn, el vizitează biroul Janinei Dakyns.

Cititorul se așteaptă să găsească ordinea exemplară a unui mare filolog. Găsește însă altceva: hârtii, dosare, fișe, fragmente, scrisori, fotocopii, manuscrise și note. Un haos aparent imposibil de stăpânit.

Dar Sebald înțelege imediat că dezordinea este doar aparentă. Biroul nu este o arhivă. Este imaginea unei minți care refuză concluziile premature. Fiecare document trimite către alt document, fiecare observație către alta, fiecare întrebare deschide încă trei.

Sebald nu descrie mobilierul unui profesor universitar. Descrie o formă de memorie care refuză clasificările definitive. Descrie felul în care funcționează cunoașterea autentică.

Ea nu înaintează în linie dreaptă. Se ramifică. Se întoarce. Se corectează. Ezită. Exact cum făcea Flaubert atunci când își rescria frazele.

Cultura rezumatului

Astăzi trăim într-o lume care premiază rezumatul. Rezumatul economisește timp. Lectura profundă construiește judecată.

Vrem esența unei cărți în cinci minute, ideile principale într-un paragraf și concluziile înaintea argumentelor. Algoritmii sunt construiți pentru comprimare. Succesul pare să însemne reducerea complexității până când aceasta încape într-un ecran de telefon.

Janine Dakyns reprezintă exact opusul acestei culturi. Ea nu comprima, ci extindea. Nu răspundea imediat, ci amâna concluziile. Nu considera că lectura este o metodă de a elimina întrebările. Dimpotrivă. O considera metoda prin care întrebările devin tot mai rafinate.

Poate că de aceea imaginea biroului ei continuă să fascineze. Nu fiindcă ar fi fost dezordonat, ci fiindcă refuza eficiența superficială. În lumea rezumatelor, Dakyns apăra răbdarea. În lumea concluziilor rapide, apăra îndoiala. În lumea răspunsurilor automate, apăra cercetarea.

Ultimul elev al lui Flaubert

Privită retrospectiv, această întreagă serie pare să descrie mai puțin un scriitor și mai mult o tradiție intelectuală.

La început se află Flaubert. Scriitorul care nu accepta fraza aproximativă. Care rescria până la epuizare. Care considera că stilul este o formă de adevăr.

Apoi vine Janine Dakyns. Nu încearcă să-l explice definitiv. Îl citește din nou. Și încă o dată. Și încă o dată.

Julian Barnes transformă această imposibilitate într-o extraordinară operă literară. Papagalul lui Flaubert nu caută adevărul definitiv despre autor, ci arată cât de multe adevăruri pot coexista în jurul aceleiași vieți.

În cele din urmă apare Sebald. Nu îl explică nici pe Flaubert și nici pe Dakyns. Le continuă disciplina intelectuală. Acceptă că memoria este fragmentară, că arhivele sunt incomplete și că literatura și cercetarea seamănă mai mult cu o plimbare decât cu un proces-verbal.

Poate tocmai de aceea Sebald pare ultimul mare elev al lui Flaubert. Nu pentru că îi imită stilul, ci pentru că îi moștenește modestia intelectuală. Aceea de a nu confunda niciodată lectura cu posesia adevărului.

Marile opere nu se termină

Există o ironie discretă în această poveste.

Janine Dakyns și-a dedicat viața lui Flaubert. Mulți ar putea spune că, la sfârșitul unei asemenea existențe, ar fi trebuit să-l cunoască mai bine decât oricine.

Probabil că l-a cunoscut.

Dar tocmai această cunoaștere a făcut-o să înțeleagă că niciun mare autor nu poate fi epuizat.

Marile opere nu se termină atunci când autorul pune ultimul punct. Ele continuă să genereze noi lecturi, noi interpretări și noi întrebări.

Acesta este motivul pentru care Flaubert continuă să trăiască prin Barnes, prin Sebald și prin cercetători precum Janine Dakyns. Nu fiindcă ar exista o interpretare definitivă a operei sale. Ci fiindcă nu există una.

Poate că aceasta este cea mai importantă lecție pe care o lasă în urmă întreaga serie dedicată lui Flaubert.

Cultura autentică nu înseamnă să închizi dosare.

Înseamnă să le păstrezi deschise.

Într-o epocă în care aproape orice întrebare pare să primească instantaneu un răspuns, Janine Dakyns ne amintește că adevărata cercetare începe tocmai în momentul în care încetăm să mai credem că ultima lectură este posibilă. Flaubert știa acest lucru atunci când își rescria frazele. Sebald îl știa atunci când descria un birou plin de hârtii. Iar Dakyns l-a transformat într-un mod de viață.

Poate că acesta este adevăratul testament intelectual al Janinei Dakyns. Nu că marile cărți pot fi explicate definitiv, ci că merită recitite la nesfârșit. Uneori, cea mai înaltă formă de cunoaștere nu este răspunsul, ci disponibilitatea de a începe încă o dată lectura.